amazon

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #10

6 decembrie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 10: la vânătoare de aligatori şi de piranha

Bărbatul în costum de baie stă chiar pe vârful bărcii. E mic, cu pielea bătătorită de soare şi cocoşat bine. Se apleacă des peste apă.

Celălalt, înalt şi corpolent, ţine o lampă. S-ar vedea şi fără ea, că luna e plină şi foarte luminoasă. Şi nici un nor pe cer. Amândoi se uită după nişte mărgele colorate, strălucitoare. În unele locuri sunt cu zecile. Zici că e o oglindă a cerului. De cele mai multe ori însă se îndepărtează brusc când te apropii. Intrăm pe un lac, acoperit de frunze şi de flori. Parcă ar fi nuferi în miniatură. Spre mal, pădurea se amestecă cu iarba înaltă.

„Linişte, linişte!” ni se spune. Bărbatul cocoşat sare brusc în apă, cu zgomot şi cu stropi. În liniştea aceea mi-a sărit inima din loc. Apoi îl aud râzând de sub barcă împreună cu celălalt. Îl trage în barcă de subţiori, căci în mâini ţine un aligator, cam de 40 de centimetri lungime.

„Uite-l, uite-l! L-ai văzut? Cum Dumnezeu l-a scos de acolo?” În zece limbi diferite, toată lumea se mira de isprava bătrânului.

Căpitanul Barata, aşa îl ştie toată lumea de mai bine de 35 de ani de când navighează pe Amazon. „La început prindeam aligatorii cu un laţ, îi scoteam de gât din apă”.

Acum, după atâţia ani, s-a mai specializat, face lucrul ăsta cu mâna. A prins chiar unul de 1 metru şi jumătate. De altfel e primul om din Amazon care a avut curajul să prindă aligatori cu mâna. „Nu e pentru toată lumea ce fac eu”, ne spune căpitanul Barata. E adevărat că gestul curajos se plăteşte destul de bine. Undeva la peste 60 de dolari.

Aşa că s-a specializat în tururi pentru turiştii curioşi. Se pleacă din Manaus până pe partea cealaltă a fluviului. Cam jumătate de oră durează călătoria cu o mică şalupă, organizată ca un autobuz: câte două locuri la stânga şi la dreapta ca să vadă toată lumea bine. De partea cealaltă începe o serie de lacuri, unde pădurea e neatinsă. Copacii coboară până la apă, în unele locuri ai impresia că sunt mangrove, iar în altele apa e acoperită cu iarbă şi flori. Sunt şi un fel de mlaştini, mediul perfect pentru aligatori.

Brazilia vs Restul lumii

Noi am întârziat puţin la barcă, aşa că suntem zoriţi nevoie mare. Lumina scade din ce în ce mai mult şi prima parte a turului e pentru pescuit piranha. Căpitanul Barata trage barca într-un ochi de apă liniştit, sub copaci şi tufe, şi ne împarte undiţe.

Undiţele sunt de fapt beţe de lemn de care se atârnă un fir de pescuit cu un cârlig în capăt. Ni se dau două pahare pline cu carne şi dă-i bătaie. După ce arunci momeala, trebuie să baţi puţin apa cu undiţa, ca peştele să prindă de veste că e ceva pradă în zonă.

Teoretic trebuie să aştepţi foarte puţin până când să prinzi ceva. Numai că în amurg pescuitul nu mai merge aşa bine. Nimeni nu prinde nimic, cu excepţia căpitanului. El s-a aşezat strategic sub nişte tufe şi a scos de acolo cinci piranha cam în zece minute.

E un peşte nu mai mare de o palmă, mai mult lat decât lung. Are burta albă, iar coada triunghiulară e tăiată adânc. Bătrânul îi bagă acul adânc în buză ca să ne arate dinţii. Te cam tulbură, triunghiulari şi ascuţiţi ca un ferăstrău. Se hrăneşte numai cu carne.

Cei din Amazon nu mănâncă piranha. Nu e mare lucru de el la gust. În schimb fac o supă, despre care se spune că ar avea proprietăţi afrodiziace. Până la urmă scorul general a fost Brazilia 5 – restul lumii 1. Mă rog, o jumătate de unu, că peştele prins de Rajish de la secţia indiană, nu era un piranha. Însă era la fel de periculos. Un peştişor din categoria pisicilor de mare, care are pe burta mai multe ace. De fapt partea inferioară e atât de tare că te poţi tăia în ea doar dacă pui mâna.

Aşa că a fost scos din ac tot de căpitan. Un peşte ascuţit, cu foarte multe aripioare. Şi pe acesta l-am aruncat înapoi în apa cu piranha.

Aşa că partida de pescuit încheiată şi noaptea lăsată, am trecut la urmărit aligatori. Oamenii ştiu exact unde trebuie să meargă.

Întâi mi s-a părut cam ciudat ce fac. Unul din ei s-a suit pe mica punte de la prora şi cu un far de mare putere a început să măture malurile. Cât de bun observator să fi fost tot nu puteai să vezi nimic, decât dacă unul din aligatori hotăra să-ţi fie fotomodel.

În fine, ne-au chemat unul câte unul lângă ei şi ne-au explicat. Trebuie să te uiţi după ochi. În contact cu lumina farului ei devin strălucitori, galben-albăstrui. Şi încet-încet am început să văd ce urmăreau. Când lângă un copac, când lângă o tufă sau la nivelul apei.

Ni s-a cerut să facem linişte la un moment dat. Barca şi-a oprit motorul. Pe unul din ochiurile de apă se aflau zeci de mărgele strălucitoare. De la o palmă de noi ne priveau fără să clipească cum le intrăm pe teritoriu. Nu ştiu cui le era mai frică, nouă sau lor. Din cauza mulţimii căpitanul nu-şi putea face însă plonjonul. Am plecat spre o altă zonă, unde a prins aligatorul cel mic. Era o femelă în vârstă de trei ani. Botul avea dinţii ca nişte ace fine, puţin strâmbe. În momentul în care prind ceva, nu mai dau drumul.

Culoarea era kaki, cu pete negre iar burta alb-cafenie. Iar pielea împărţită în pătrate de un centimetru era atât de fină, atât de moale şi plăcută la atingere. Acum ştiu exact motivul pentru care aceste animale sunt atât de vânate…

„Nu ţi-a fost frică?” „De atâţia ani nu-mi mai este frică, în general aligatorii fug de tine. Totuşi trebuie să fii foarte atent la ce faci şi să ai grijă să nu fie în preajmă mama ăstora mici pe care-i scoatem noi din apă”.

Un astfel de aligator ajunge pana la 3,5 metri lungime. După aceea creşte doar în greutate. Aligatorul a fost eliberat după aproximativ 10 minute. A plecat repede spre malul de unde îl luasem. Căpitanul Barata nu s-a despărţit de noi înainte de-a ne spune că nu prinde numai aligatori, ci şi şerpi.

Acum patru ani a prins un pui de boa pe care l-a luat acasă, animal de companie. Acum are 1,5 metri. În emoţia momentului niciunul dintre noi nu i-a făcut o poză decentă căpitanului.

Deasupra Amazonului

Brazilienii sunt întotdeauna foarte amabili, săritori şi politicoşi. E un popor foarte plăcut. Aici însă coada de la aeroport ne-a surprins puţin. Foarte multă lume a intrat peste rând.

Din avion se văd clar zonele afectate de despăduriri Motivele ne-au scăpat tuturor deşi mai mulţi dintre cei de aici vorbesc portugheza. Era ca şi cum toată lumea ignora grupul de străini cu cele mai multe bagaje pe cap de călător. Nici fetele de la ghişeu n-au protestat în vreun fel. Cred că şi din cauza unei pene de curent care se repeta la fiecare cinci minute. Fenomenul a dus la anularea tuturor locurilor, aşa că am avut posibilitatea să ne alegem unde stăm.

Am dat o mică bătălie pentru locurile de la fereastră, dar le-am apucat. Fac o paranteză aici. Salutăm compania care ne-a dus pentru că într-un zbor de 50 de minute de la Santarém la Manaus, am primit mâncare şi băuturi. Locurile de la geam ne garantau o nouă imagine a Amazonului, una de ansamblu.

Ce se vede? Amazonul nu e doar un fluviu care-şi urmează liniştit cursul. În jurul său se creează o reţea de lacuri, râuri, mlaştini. De fapt acestea ascunde cele mai interesante lucruri în ce priveşte fauna şi vegetaţia. Multe dintre ele sunt greu accesibile şi astfel e o minimă garanţie că unele lucruri rămân aşa cum sunt. Pădurea de foarte sus se vede ca o perie foarte deasă. Râzând, cineva spunea că dacă vreţi să aveţi imaginea acasă luaţi câteva buchete de broccoli şi puneţi-le la un loc. Asta e imaginea. Iar din când în când, în zare se vedea ploaia.

Dar la fel de bine se văd şi distrugerile din statul Para. Asta ne-a ajutat să înţelegem mai bine despre ce scriem. În unele locuri, s-a ras totul până la pământul roşu. Au rămas locuri care parcă sunt cele din care se scoate lutul la noi. Pare că acolo nu a crescut nimic niciodată şi nici nu o să mai crească.

La fel de bine se văd şi culturile de soia din zonă, dar verdele lor parcă nu se potriveşte cu cel al pădurii. Am văzut şi surprinzător de multe drumuri într-o zonă care se vrea protejată. Cele mai multe au fost începute în anii ’70, când guvernul a început să dezvolte zona. Acolo unde apare un drum, zonele adiacente parcă se usucă brusc. Aşa că întreaga pădure e străbătută de dungi sau insule de culoare roşie.

Şi tot din avion am înţeles problema pe care o are guvernul brazilian cu sistemul de supraveghere al pădurii din satelit. Aproape tot drumul a fost acoperit de nori şi uneori de ploaie. Aşa se face că în aceste luni ale anului nu sunt date relevante despre tăieri. Sergio Leitao e însă dispus să-ţi dea tot felul de date care să te convingă că suntem la începutul unui dezastru. Am intrat pentru prima oară într-un birou al Greenpeace. Nu mi-am închipuit că lucrează la fel ca o redacţie, adică cu spaţiu deschis astfel încât lumea să comunice uşor.

„În ultimii 40 de ani am pierdut din Amazon o suprafaţă egală cu a Franţei”, ne spune şeful Greenpeace din Manaus. Iar mulţi cercetători spun că dacă se continuă aşa, în 2050, jumătate din Amazon va fi pierdut. „Procesul, aşa cum arăta acum, va duce la ceea ce se cheamă savanizarea regiunii”, spune Sergio Leitao. Se ajunge într-un punct în care pădurea nu se mai poate regenera, dar nici măcar nu mai poate genera ploaie.

70 la suta din ploile din Brazilia şi Argentina sunt generate de pădurea tropicală. Vorbim aici de cele mai bune pământuri din zonă, care riscă să rămână fără ploaie. La fel se va întâmpla şi cu energia. Dacă nu va mai fi apă, nici hidrocentralele nu vor putea funcţiona. Paradoxal acest proces este încurajat acum chiar de construirea unor baraje de hidrocentrale. Sergio Leitao vorbeşte pe puncte. Ştie bine aceste date, nu suntem primii jurnalişti cu care se întâlneşte. Acţiunile Greenpeace au parte mai întotdeauna de mediatizare bună.

Nu foarte demult una dintre ele a dus la închiderea portului Cargill de la Santarem. Membrii organizaţiei au reuşit să se urce pe banda transportoare a portului, provocând un scandal imens.

„Nu o să înţeleg niciodată de ce îşi refuză un câştig de trei ori mai mare pentru unul rapid”, spune la un moment dat. Dacă ţii pădurea o să câştigi în timp mai mult decât prin tăiere. „Cum sunt cu toţii din afară, probabil nu le place căldura”. Şi nu uită să adauge o frază, pe care am auzit-o de mai
multe ori până acum. „Europa şi-a transferat problemele la noi”. Ne-a trimis culturile de soia pe care nici măcar nu le foloseşte la mâncare ci la animale. Nici măcar noi nu mâncam soia, nu e din cultura noastră. „Cultura noastră e să fim exploataţi încă de la venirea portughezilor”.

Aici este episodul 9

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #9

4 octombrie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Munţii de soia pură şi de lemn confiscat

“Salut băieţi! Care-i treaba?”. E înaltă, subţire, cu părul ondulat aproape de brâu, cu un ten foarte alb, deloc bronzată. Accent american.

Treaba noastră era să facem poze peste un gard cu sârmă ghimpată. În curte se aflau câteva zeci de buşteni. Ne grăbeam din cauza luminii care scădea rapid, să mai prindem câteva imagini.

„Dar treaba ta care-i?”. „Păi v-am auzit vorbind englezeşte, aşa că am vrut să ştiu cine sunteţi.” Îi explicăm de ce ne-a găsit călare pe gard, cu camere şi aparate foto.

Ea e Karen şi vine din Cleveland, Ohio. A venit la Santarém să înveţe portugheza. A vrut să aibă şi o experienţă nouă şi „cum noi americanii nu avem cultură, am hotărât să vin aici să cunosc o cultură.”

Venise de-abia trei zile, dar îi plac oamenii şi locul şi speră că totul va fi „ok” lunile următoare. Nu ştiu ce să zic. Strada pe care ne aflăm e chiar pe malul fluviului şi are un cartier de bărci părăginite trase lângă unul din trotuare. Două sute de metri mai încolo se termină betonul şi începe o favela. O ştiu pentru că am fost acolo să vizitez un vapor-spital despre care o să vă vorbesc altădată. Iar la câteva ore după discuţia asta, chiar de la locul întâlnirii noastre s-a furat o maşină. A durat cam două minute.

Un munte de soia şi de profit…

Karen nu e singurul american care a ales Santarém ca locuinţa pentru o perioadă. Din locul în care am întâlnit-o se vedea la 200 de metri în largul Amazonului banda de încărcare a depozitului de soia Cargill. Compania e una dintre cele mai mari din lume în domeniu. Nu face agricultură, ci comerţ.

În general cumpără soia cultivată de fermieri. Mai mult, îi încurajează să planteze soia. Le oferă un preţ bun, mai bun decât pot obţine pe alte culturi. Profitul e atrăgător, aşa că lumea se pune pe treabă. Am explicat cum stă treaba aici, se taie pădurea pentru a face loc culturilor de soia.

Portul Cargill se vede de fapt din tot oraşul. E întins pe opt hectare, banda de transport e ridicată la 15 metri deasupra apei, iar danele sunt undeva la 200 de metri in larg. Depozitul portului are 60 de mii de tone capacitate. De aici pleacă anual 1 milion de tone de soia către Europa în special. Asta pentru că soia din portul Santarém este naturală şi nu modificată genetic, aşa cum cere Uniunea Europeana.

Portul este însă mic faţă de celelalte de la ocean ale lui Cargill. Compania oloseşte 3 porturi proprii şi 4 publice. Anual peste 5 milioane de tone de soia numai din Brazilia. Cele mai mari culturi de soia sunt însă în statul Matto Grosso, ceva mai la sud de Amazonas şi Para. De altminteri guvernatorul regiunii este numit „regele culturilor de soia”.

Matto Groso este însă departe de malul Atlanticului. Transportul cu camioanele şi trenul costă compania Cargill prea mult. Aşa că a căutat soluţia mai la nord. Acum 10 ani în Brazilia se dorea construcţia unei autostrăzi care să lege Matto Grosso de Santarém. Cei de la Cargill au făcut portul. Puterea s-a schimbat şi autostrada nu s-a mai făcut. Aşa că soia e transportată 800 de kilometri cu camioanele şi apoi 5 zile pe fluviu până când ajunge la Santarém. De la Santarém mai sunt până la ocean 700 de kilometri, iar până aici pot intra vapoare mari de transport peste ocean.

…dar în folosul cui?

Afacerea companiei Cargill e unul dintre principalele venituri pentru Santarém, iar primăria e una dintre susţinătoarele proiectului pentru că primeşte bani foarte mulţi din taxe.

Criticii programului spun însă că banii nu ajung la comunitate, că străzile sunt proaste şi autobuzele învechite. Critici cărora nu poţi să nu le dai dreptate, căci se văd cu ochiul liber. Străzile din oraş nu sunt ciuruite, ci peticite, aşa că arăta ca fluviul, valuri, numai valuri. Şi cel puţin pentru preluarea apei de ploaie nu există un sistem de canalizare, ci aceasta se scurge direct în fluviu.

Spun asta pentru că între stradă şi bordură există şanţuri care duc apa la vale. Nici nu e foarte greu căci oraşul e aşezat pe câteva coline. Întregul oraş pare în contrast cu portul Cargill. Aici e curat lună, există marcaje şi afişe cu tot ce poţi să faci. Nu poţi intra în zonă de încărcare fără echipament, iar angajaţii poartă uniforme. Iarba şi copacii sunt plantaţi cu rigla parcă.

Ţigările nu pot fi aruncate oriunde şi coşurile de gunoi selectează deşeurile pentru reciclare. Iar la poartă este apă rece şi cafea pentru oricare vizitator. La fel, zâmbete şi amabilitatea din partea tuturor. Chiar şi atunci când întrebi de efectele activităţilor sale: distrugerea pădurii amazoniene dar şi stârnirea unor conflicte sociale puternice. „Există un birou la Sao Paulo care se ocupă de asta”. Nu l-am putut contacta însă.

Poliţia lemnului amazonian

Mă caţăr pe o stivă de scânduri şi lovesc două, una de alta, repetat cât să-mi scot din sărite colegii. Au o culoare roşiatică, alteori bat înspre maro. Nu sunt geluite, dar dacă le mângâi nici o aşchie nu o să-ţi intre în mână. Sunt chiar plăcute la atingere. Grămada asta pe care stau, face 500 de dolari metrul cub.

Sunt lemne de ipe şi masaranduba, Printre cele mai scumpe de aici, lemne de primă mână, cum li se spune. Dar numai aici la plecarea Santarém fac 500 de dolari, de fapt preţul de cumpărare plătit de un client din Sao Paulo este de 1500 de dolari.

Lângă scândurile pe care mă aflu e şi o stivă de buşteni. Aşa cam de un gros două de om. Tot ipe şi masaranduba. Lemnul e curat fără noduri, mai mare plăcerea să lucrezi cu el. Toate astea se întind pe un hectar şi valoarează 3,5 milioane de dolari. Li se adaugă însă zeci de drujbe, şi câteva maşini şi bărci. Toate sunt confiscate pentru că au fost tăiate ilegal. Vor fi scoase la licitaţie sau donate unor instituţii de stat.

Locul în care mă aflu se numeşte IBAMA şi este agenţia care se ocupă de verificarea afacerilor cu lemn din Brazilia. Daniel Cuenca e omul care conduce organizaţia din Santarém. Are ceva mai mult de 30 de ani, e îmbrăcat în blugi și cămaşă albă, iar la gât poartă un medalion de mărgele din lemn. N-ai zice că e duşmanul celei mai mare reţele de tăiere a lemnului din întreaga lume.

În statul Para, suprafaţa pe care o urmăreşte IBAMA are 76 de milioane de kilometri. Iar această suprafaţă e supravegheată de 132 de oameni cu ajutorul a trei elicoptere şi a două avioane.

E adevărat, Brazilia are un sistem de sateliţi care urmăreşte ce se întâmplă cu suprafaţa pădurii. Numai că în sezonul ploios, din cauza norilor, rezultatele nu sunt relevante.

De exemplu, oficial, de la începutul anului în Brazilia nu s-au tăiat copaci din Amazon. În luna august însă, cu cer senin, datele încep să se adune. Până
acum se tăiau 10 mii de hectare pe an, dar anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

‘Zona gri a legalităţii’

Între 2000 şi 2004 aici s-au tăiat 80 de mii de hectare. Cele mai multe dacă nu toate au ajuns culturi de soia. Guvernul federal a impus o lege prin care nu e voie să se cumpere soia de pe terenuri cumpărate recent, iar IBAMA verifică acest lucru.

În orice caz, dacă stai să-i asculţi pe fermierii pe care i-am întâlnit, toate terenurile au fost gata curăţate de dinainte, deşi totul are aspect de nou curăţat. Legea nu creează probleme majore, căci soia nu poate fi cultivată în primul an după tăierea pădurii, ci de abia în al treilea. Dacă documentele pentru soia nu corespund, se dau amenzi dar se poate ajunge şi la închisoare.

La fel pentru transporturile de copaci care sunt găsite fără acte în regulă. De cele mai multe ori se confiscă sculele, în speranţa că vor apărea şi proprietarii.

Cum spuneam în corespondenţa anterioară, sistemul funciar al Braziliei e unul complicat care dă posibilitatea ca proprietarii să nu fie la vedere, dacă nu ţin cu tot dinadinsul.

Exista insă şi un sistem de falsificare a unor documente, pe scară largă. Mai toate vapoarele care trec pe fluviu au documente care certifică faptul că lemnul a fost tăiat din rezervaţii legale. Numai că lemnul nu are semne de identificare majore, aşa că se mai pot schimba de la un transport la altul.

În al doilea rând ne spune şeful IBAMA, marii tăietori au conexiuni bune şi influenţă politică. „Vorbim de corupţie?”. „Nu chiar, căci unii dintre aceşti oameni sunt chiar primari, de exemplu, sau deputaţi, deci pot naviga într-o zonă gri a legalităţii”. Ştie că s-au făcut presiuni asupra şefilor săi să-l schimbe. Nu s-a întâmplat însă. Aşteaptă însă cu curiozitate ce-o să se întâmple după demisia de ieri a ministrului mediului.

Demisia unei luptătoare pentru conservarea Amazonului

Marina Silva era o puternica luptătoare pentru conservarea Amazonului. Criticii săi au spus însă întotdeauna că se opune nejustificat dezvoltării economice a zonei. Potrivit corespondenţilor BBC, ea s-a retras tocmai din cauza presiunilor puternice la care a fost supusă de diverse grupuri economice. Dar şi din cauza lipsei de susţinere din guvern, mai multe dintre iniţiativele sale fiind respinse.

În camera de lemn al lui Daniel Cuenca, cu un birou de plastic, liderul guvernului, preşedintele Lula, priveşte la discuţia noastră dintr-un perete. Tabloul să fie undeva la 50 pe 40 de centimetri. Nu pot să mă abţin să-l întreb dacă e aşa mare admirator al preşedintelui. Nici da, nici ba, doar că e obligatoriu în orice instituţie federală. Cu tot cu rama de lemn.

Noaptea în Santarém

De trei zile nu am ieşit din hotel decât ca să mergem pe teren. Aşa că ultima noapte aici am hotărât să ieşim cu toţii la un restaurant, cu o terasă sub copaci de mango. Am găsit un fel de peşte nou, numit tucunare. Se serveşte doar în porţie pentru doi, căci se aduce întreg. Aşa că am ales să avem unul la cuptor cu sos de roşii. Peştele să fi avut cam la un kilogram, e fără oase dar nu la fel de bun precum tambuqui sau pirarucu.

Iar sosul de roşii era foarte dulce. Două feluri au mai trezit admiraţie şi pofte, un peşte cu smântână şi un pate din pirarucu, care se mănâncă de pe felii de pâine foarte mici. Atmosfera a fost şi ea foarte plăcută. Cu muzica tradiţională, alternată cu muzica de chitară. Iar patronii nu au ştiut cum să ne servească mai bine. Cu o seară înainte, cei care fuseseră acolo au fost duşi acasă cu maşina de angajaţi, căci se pornise o ploaie foarte puternică.

De remarcat şi viteza de servire a berii, neegalată de nici un restaurant în care am fost. O nouă sticlă apărea instantaneu atunci când se termină prima. Înapoi la hotel am ajuns după o plimbare de un sfert de oră. Fără agitaţia de peste zi, oraşul a părut chiar frumos.

Noaptea a mai ascuns din casele părăginite şi le-a scos în faţă pe cele luminate, ale locuitorilor mai cu dare de mână. Nu prea există case cu grădini, iar până în stradă sunt câteva locuri de parcare, acoperite cu gresie.

Fiecare astfel de parcare e închisă cu grilaje. Iar casele la rândul lor au gratii chiar şi la ferestrele de sus. Chiar şi biserica, de culoare albastră, are mai multe dintre ferestre închise, iar uşa de la intrare e înlocuită de un grilaj.

În apropierea ei un grup de jamaicani le-a salutat cu urale pe colegele noastre. De miercuri grupul nostru se rupe. O parte dintre colegi se vor întoarce în redacţiile de la Londra, neapărat cu un popas la Rio.

Cei mai mulţi dintre noi vor fi însă din nou la Manaus. Se pregăteşte o expediţie de-o zi la câteva zeci de kilometri în interiorul pădurii tropicale, acolo unde nu au trăit oameni niciodată, iar pădurea este intactă.

Aici este episodul cu numărul 8

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #8

26 august 2021 Cătălin Striblea Mishteaux 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru pământ

„Sindicatul muncitorilor şi muncitoarelor de la ţară, din districtul Santarém”.

Placa mare, verde se întinde pe toată lungimea unei clădiri, şi ea verde. În faţă câţiva palmieri şi câţiva arbuşti pitici cu flori roşii. Locul e îngrijit, straturile de flori sunt săpate, se vede mâna de gospodar. Alături un foişor acoperit cu trestie de zahar.

O femeie brunetă, cam la 40 de ani, aranjează câteva scaune de plastic. Poartă o bluză albă, fără mâneci şi pantaloni negri, o ţinută foarte elegantă într-un oraş în care toată lumea pare să vină de la plajă. O ajută un bărbat blond, în blugi şi-n tricou. E un poliţist care o păzeşte 24 de ore din 24. Altfel, „ar putea avea parte de-o moarte lentă”.

Maria Bastos de Santos este preşedinta unui sindicat care îi reuneşte pe micii proprietari din districtul Santarém. Ei îşi apără proprietăţile de marii fermieri care încearcă să obţină cât mai mult spaţiu pentru culturile de soia sau păşunile de vite. Şi le apără la propriu, mai ales atunci când sunt atacaţi cu arme şi forţaţi să-şi părăsească locuinţele.

De multe ori sunt ameninţaţi cu moartea, iar aici la Santarém cel puţin de două ori în ultimii ani ameninţările s-au pus în aplicare.

O paranteză. Toate acestea sunt posibile şi din cauza unui sistem funciar precar al Braziliei. În ultimii zeci de ani, sute de mii de oameni au venit în Amazon, fie încurajaţi de guvern, fie atraşi de resursele de aici. Fie au primit pământ de la stat, fie l au luat pur şi simplu. 70 la suta din pământul Amazoniei aparţine statului.

După un timp, cei care l-au luat au cerut statului să fie puşi în posesie. S-au creat astfel mai multe sisteme. Unele prin care pământul a rămas la stat dar oamenii au căpătat dreptul de exploatare. Drept pentru care pot să-l vândă. Astfel au loc vânzări „a tot ceea ce este deasupra pământului”, case, copaci sau culturi.

Un alt sistem le dă voie oamenilor să vândă pământul, iar aceştia, mai ales dacă au suprafeţe mici, o fac de voie, de nevoie. De voie atunci când văd că nu pot concura cu marile ferme, de nevoie când acestea hotărăsc că e timpul să se extindă. Unele comunităţi se unesc şi se opun, iar atunci încep presiunile, ameninţările şi chiar actele violente. Lupta e şi una intre locuitorii vechi ai zonei şi cei care au venit aici de curând, dar au resurse şi vor să pună pe roate o afacere.

O activistă păzită 24 de ore

Maria Bastos de Santos încearcă să oprească astfel de preluări abuzive. Şi o face unind comunităţile, învăţându-i pe oameni care le sunt drepturile, ducând procese în justiţie şi susţinând o permanentă campanie mediatică.

Ar dori ca guvernul să găsească un sistem de protejare a micilor proprietăţi. Luările ei de poziţie au iritat multă lume: de la cei care taie pădurea la cei care cultivă soia.

Poliţia nu a aflat niciodată cine-i trimite zeci de mesaje de ameninţare si nici cine a scos-o noaptea din casă, încercând să o omoare. A intrat însă intr-un program care-i dă dreptul la securitate asigurată de stat.

„De ce nu renunţi?”. „Nu pot. Ăsta e pământul meu, al părinţilor mei. Oamenii aceştia sunt familia mea. N-aş putea să-i părăsesc. Aş putea să mor pentru ei.” „Nu ţi-e greu să fii mereu păzită?” „Am trăit toată viaţa mea aici şi am fost mereu liberă ca o pasăre. Simt că mi-am pierdut libertatea, că nu mai pot să fac ce vreau, că nu mai am viaţa mea. ‘Ei’ mi-au promis că o să am parte de o moarte lentă”.

Femeia nu are nimic înflăcărat în discursul ei. Vorbeşte aşezat şi răspunde calm la fiecare întrebare. Timpul nu ţine cu ea, dar are răbdare. E acasă.

Lunga ‘listă a morţii’

Ţăranii din Santarém cred că există o listă cu 99 de oameni care trebuie să moară. Maria de Santos e unul dintre ei. Valdesy de Santos ar putea fi şi el. E liderul a opt comunităţi de ţărani care-şi apără pământul. Se ascunde de câteva luni în Santarém.

A fugit de acasă după ce-a fost ţinut o zi închis de către oameni înarmaţi. I-au povestit tot timpul cum au omorât pe alţii ca el. Au încercat în fel şi chip să-i ia pământul. Întâi cu bani, apoi cu forţa. Au promis tuturor locuitorilor că le construiesc drumuri şi şcoli pentru copii numai să renunţe la exploatarea pământului. Valdesy n-a vrut. A mers în justiţie, la poliţie, la guvern şi speră că într-o zi se va întoarce să-şi reia viaţa.

Soia malefică

Părintele Edilberto Moura Sena îi susţine pe cei ca Maria şi Valdesy. „Opriţi-mă dacă devin prea pătimaş”, ne spune. „Mă aprind de fiecare dată când vorbesc de pământul pe care m-am născut”.

În fiecare dimineaţă la Radio Rural din Santarém părintele citeşte un editorial despre problemele cu care se confruntă localnicii. În cele mai ascultate zile ajunge la un milion de ascultători.

„Culturile de soia fac cel mai mare rău acestui loc”, ne spune. În urmă cu opt ani nu se cultiva soia în Amazon. Planta a fost introdusă în sistemul ecologic al Amazonului. „Şi provoacă numai distrugeri”.

Cei care cultiva soia au nevoie de un teren cât mai plat şi fără rădăcini pe el. Astfel încât pădurea e curăţată chiar şi de rădăcini. Se folosesc pesticide şi insecticide astfel încât culturile să nu aibă de suferit. Toate la un loc poluează pădurea şi-i strică mersul firesc de mii de ani.

„Dar aceste culturi nu aduc şi locuri de muncă şi bani pentru comunităţi?” „Nici vorbă. Slujbele nu sunt foarte multe, şi oricum sunt preferaţi cei veniţi din afara Amazoniei”. În viziunea părintelui Sena, soluţia ar fi stoparea culturilor de soia şi construirea unui sistem de mici proprietăţi. Nu uita să ne spună ca „mâncam pădurea amazoniană la McDonald’s în Europa”.

Soia benefică

Drumul e de culoare roşie, e o argilă foarte lipicioasă. Iar în mijlocul lanului de soia, un copac, un singur copac. Mă pregătesc de transmisie. Asta înseamnă jumătate de oră de stat în soare. Arde prin cămaşă, prin şapcă, iar noi trebuie să purtăm mereu mâneci şi pantaloni lungi. Cam aşa arată peisajul în care trăieşte Pio Stefanelo. E italian, e adevărat, dar familia sa se află în Brazilia de mai bine de o sută de ani.

Şi afacerea lor a fost întotdeauna agricultura . Au făcut-o întâi în sud, şi s-au mutat odată cu vremurile în Amazon. E în blugi şi cămaşă cadrilată şi n-ai zice că suferă de căldură, dacă n-ar transpira abundent. Ferma Stefanelo are o mie de hectare pe care se cultivă în primul rând soia şi apoi orez. Cea mai mare parte din soia o dă la export.

Ne spune că ferma lui are 1000 de hectare, Pe aproape toate le- a cumpărat la jumătatea anilor ’90 când multă lume a aplecat în grabă să muncească la mina. A cumpărat de fapt dreptul de exploatare.

Guvernul i-a promis că dacă se apucă de agricultura intensivă o să-l facă proprietar. Între timp s-a schimbat puterea şi s-a schimbat planul. Ca şi ceilalţi fermieri care cultivă soia îţi va da acelaşi răspuns. Pământul pe care l-a cumpărat nu avea pădure pe el.

Era gata curăţat. Şi într-un fel are dreptate. În majoritatea cazurilor cultivatorii de soia vin la aşa numitele păduri transformate. Din ele s-a scos lemnul valoros, apoi au trecut animalele și pentru ele s-a făcut spaţiu mai mare şi în cele din urmă au venit cultivatorii, care curăţă cu totul.

„E adevărat că folosesc pesticide şi insecticide, dar uitaţi-vă în Europa, de când fac asta şi nu se plânge nimeni. Totul ţine de echilibru, de modul în care faci lucrul asta.” În orice caz Pio e de părere că există o grămadă de prejudecăţi în ce priveşte agricultura în Amazon. Ştim ce facem şi ce trebuie făcut, ca să păstrăm şi puterea dar să şi rezolvăm o chestiune economică. Dacă nu facem noi lucrul ăsta o să-l facă alţii mai prost pregătiţi şi care vor distruge şi mai mult pădurea.

În curte la Pio Stefanelo, totul e aranjat la milimetru. Inclusiv cocotierii din care ne taie un ciorchine de nuci, pe care le deschide cu o macetă. Laptele e bun, răcoritor, pulpa aproape coaptă. O singură problemă au copacii ăştia: nu sunt din Brazilia. I-a adus din Africa.

‘Sclava Isaura’, cu alt final?

De la Pio Stefanelo o luăm pe un drum de ţară către satul Bella Terra şi restaurantul cu acelaşi nume. E un sat în care, probabil, suntem cea mai mare atracţie. Bucătarii se pun pe treabă. O să mâncăm peşte, pui şi otravă la rezonabilul preţ de opt dolari. Aţi citit bine: otravă din manioc.

Planta de manioc conţine o parte toxică. E scoasă prin presare şi uscare în timpul fabricaţiei. Lichidul obţinut se lasă la decantat. Ce e rău rămâne jos, ce e bun se ridică deasupra. Din apa de deasupra se face un sos care, la un loc cu ceva ardei iute, chiar condimentează mâncarea.

Cât aşteptăm masa ne uităm la televizor. E o telenovelă. În reluare mi se spune. Joacă în ea unii dintre cei mai mari actori ai Braziliei, la categoria monştri sacri, aveam să aflu.

Telenovelele braziliene sunt o industrie uriaşă. Cea mai mare televiziune difuzează trei pe zi: la 5 la 7 si la 9. Cea de la 5 e pentru adolescenţi, cu actori care arată foarte bine, cu staruri în devenire. Cea de la 7 îşi are de obicei acţiunea în Sao Paulo, iar cea de la 9, care e telenovela momentului, e de obicei la Rio. În cea din urma joacă monştrii sacri.

Apoi întreaga zi sunt reluări şi ele la fel de vizionate. Desigur, există şi un canal specializat. O telenovelă nu ţine mai mult de 6-8 luni. Producătorii trebuie să pregătească mereu ceva nou.

Iar finalurile sunt aşteptate de către întreaga ţară. Ziarele pregătesc momentul şi există chiar dezbateri publice despre deznodământ. De aceea fiecare telenovela are pregătite mai multe finaluri, de obicei trei. Sunt filmate toate şi în ultimul moment se alege unul din ele. Celelalte nu sunt lăsate balta ci sunt folosite la reluări. Aşa că lumea se uită din nou, ca să vadă alternativa la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Probabil aşa nu e nimeni dezamăgit.

Nu am reuşit să aflu dacă seria difuzată în România la începutul anilor ’90, Sclava Isaura, intră în aceeaşi categorie. Sunt sigur că ar fi un motiv bun să fie redifuzat.

Aveți aici episodul 7 din jurnal.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #7

18 august 2021 Cătălin Striblea Mishteaux 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Vizita unui sat construit deasupra apei

De sâmbătă seara suntem în statul Para, delimitat foarte clar chiar şi pe cursul Amazonului, căci malul se ridică brusc pentru a forma o colină, cu pereţi roşiatici. Iar al doilea lucru care-l deosebeşte de statul Amazonas e mulţimea de buşteni şi frunze care încep brusc să curgă pe apă.

Guvernul statului Amazonas a reuşit într-un fel să limiteze proporţiile tăierilor de păduri. În Para lucrurile stau însă pe dos. Aici sunt cele mai multe tăieri ilegale, atât pentru lemn dar mai ales pentru a face loc culturilor de soia. Para e însă dezavantajat geografic. Fiind mai aproape de ocean şi având mai mulţi vecini, imigraţia a mers predominant către el. Aşa ca aici nevoia de locuri de muncă e mai mare, iar companiile agricole pot să-şi exporte mult mai uşor marfa.

Un rezumat al problemelor Amazonului

Despre Santarém, destinaţia noastră, se spune că adună la un loc toate problemele Amazonului: tăieri ilegale de arbori, largi culturi de soia, întinse păşuni pentru vite – totul într-un climat de violenţă fizică şi politică. Zilele următoare vom urmări cu atenţie fiecare problemă.

Deocamdată am primit avertismentul să nu mergem de unii singuri. Este singura zonă pe care n-o cunoaşte nimeni din echipă. La o primă vedere oraşul pare cel mai sărac pe care l-am văzut până acum. Case mici, pereţi cu tencuială căzută, grilaje sau gratii peste tot, lume care se uită curioasă după autobuzul nostru.

Chiar şi hotelul, foarte elegant de altfel, e într-o astfel de zonă, peretele lui de sticlă fiind sprijinit de două case mici şi care parcă stau să cadă. În portul de la Santarém se află una dintre cel mai mari instalaţii de transport de soia. De altfel ea domină mai multe cartiere ale oraşului şi poate fi văzută de la mare distanţă. E o hală uriaşă, cât un stadion şi cam de aceeaşi formă. Din ea
pleacă o bandă transportoare pe deasupra fluviului către silozurile de pe malurile apei. Stâlpi speciali o ridică la câteva zeci de metri înălţime.

O organizaţie neguvernamentală ne-a arătat şi-o hartă a unei rezervaţii din apropiere de Santarém. Am putut vedea acolo că aproape 10% din zonă e acoperită de culturi de soia, legate între ele printr-o şosea care mai muscă din când în când din teritoriul rezervaţiei.

Pentru cei care nu au citit şi zilele anterioare, pe scurt: Brazilia e unul dintre cei mai mari producători de soia mondiali; cum soia e cerută la export marile ferme au nevoie de spaţii cât mai mari. Terenurile din sud sunt măsurate exact şi au proprietari bine ştiuţi, aşa că marii producători tind să vină într-o zonă parţial reglementată. În Amazon, majoritatea proprietarilor nu au documente pentru case, totul se reglementează prin chitanţe de mână. Programul de populare impus în trecut de guvern le-a dat posibilitatea fermierilor să mai adauge câte ceva terenurilor lor.

Guvernul are un program de stabilire a proprietăţii, dar în lipsă de oameni e greu de realizat acest lucru. Astfel, cultivatorii de soia pot să-şi modifice proprietăţile în funcţie de cerere.

Satul de pe apa

După isprava cu bancul de nisip de cu o noapte înainte, am acostat într-un loc sigur, foarte aproape de unul din malurile fluviului. Întreaga operaţiune a avut loc la două noaptea, pe o beznă cruntă. „Parcarea” unui vas la apă mică din câte mi-am dat seama e o chestiune complicată, de vreme ce-a fost nevoie de sondarea terenului cu barca de salvare. Toată lumea s-a culcat de abia după ce am ancorat. Probabil nu am fost singurul care a avut emoţii după incident.

Nu mai ştiu când s-a plecat de acolo, dar dimineaţa la micul dejun aveam tort. Căpitanul l-a cumpărat pentru fetele din echipă căci ieri s-a serbat ziua mamei în Brazilia.

A fost motivul pentru care la Jebomir, un sat la trei ore de Santarém am găsit acasă toată familia lui Pedro Oberto de Oliveira Marinio, pescar de profesie. Acasă la Pedro se ajunge în această perioadă a anului doar cu barca. De fapt până în pragul casei sale. Aşa e în fiecare an de când s-a mutat în zonă, adică în 1977. Numai că apa a crescut de la an la an iar la începutul anilor 90 a trebuit să ridice locuinţa pe stâlpi. Şi odată cu el tot satul care are 70 de familii.

Curtea lor nu e chiar pe malul apei. Înainte de asta e o gradină şi o lizieră destul de mare de copaci. Acum toţi sunt în apă până la coroane, iar ca să ajungi la case din fluviu, ai la dispoziţie un drum complicat din pari. Astfel pescarii ştiu să nu lovească bărcile de diverse anexe ale gospodăriilor rămase sub apă.

În drum spre ei, din barca de salvare, am putut să ating câteva nuci de cocos, frunzele unor banani şi a trebuit să mă feresc să nu mă lovească mai multe crengi. Din barcă se urcă direct pe prispă, care înconjoară toată casa. În spate, la aer e o bucătărie de vară şi un televizor care se alimentează de la o baterie de maşină. Casa e din lemn de nuc şi e foarte curată. E împărţită în două de un perete, iar cele două camere la rândul lor de pereţi de lemn.

Pedro şi fiul său sunt pescari profesionişti. Peste 20 de plase erau atârnate pe prispă, iar fiul Pablo îşi făcea de lucru cu una din ele, căreia îi atârna greutăţi. Iau la o captură şi peste 100 de kilograme de peste, în plasele mari în care încap doar peşti de minimum 5 kilograme. Peştele se vinde acum bine la oraş, căci în urma pescuitului masiv e mai greu de găsit. În timpul lunilor de prohibiţie din noiembrie până martie guvernul le plăteşte un salariu minim ca să nu arunce plasele în apă.

Lupta cu taurii

La Jebomir nu a fost niciodată pădure tropicală în adevăratul sens al cuvântului. Ea începe de undeva mai din adâncime. Aici e o zonă noroioasă cu multe lacuri şi heleştee. Un loc mai curând bun de agricultură. Cu ani în urmă satul s-a împărţit în două, unii au pescuit iar ceilalţi au cultivat legume. Când venea sezonul ploios agricultorii trebuiau să şi pescuiască, şi invers.

Toate au mers bine până la apariţia fermelor de vite, a cirezilor de tauri în special. Pedro povesteşte că nimeni n-a ştiut la data respectivă ce se poate întâmpla. Au aflat în scurt timp, când le-au fost distruse culturile. Taurii nu pot fi opriţi nici de garduri nici de apă.

Primele le dărâmă, cele din urmă le trec uşor, iar pe drumurile desfundate lasă şleauri şi mai mari. A durat ani întregi ca oamenii din Jebomir să scape de taurii fermierilor. Nici o plângere la autorităţi nu i-a ajutat, căci spune Pedro „cred că nimeni nu ştie că existăm”. Au trebuit să pună mâna şi să rănească, spune el, câteva animale astfel încât fermierii să nu mai aibă curaj să-şi lase taurii nesupravegheaţi. Despre tăierile de păduri nu ştie altceva decât ce-a văzut la televizor.

Fata sa Isabel ştie însă tot. Are 20 de ani şi munceşte la Santarém ţi-a venit acasă de ziua mamei. Vara asta se înscrie în ultimul an de liceu . A trebuit să întrerupă din lipsă de bani. După liceu e decisă să dea la facultate să se facă biolog şi inginer forestier. Vrea să ajute la supravieţuirea pădurii. Ştie de culturile de soia, ne dă exemple de ferme şi de efectele lor. Ştie şi de minele de bauxită din zonă care spală minereul în apa lacurilor. Şi de căile ferate industriale care rup rezervaţii în două. Ne spune ca e păcat ce se întâmplă şi că ar trebui să păstrăm pădurea.

„Pentru ea ne e frică”, spun părinţii Pedro şi Maria Francisca. „Am vrea ca ea să aibă parte de tot ce-am avut noi de la natură”. Deocamdată Isabel e fericită, alături de părinţi şi de căţeii şi pisicile al căror loc de joacă se limitează la lemnele suspendate de lângă casă. La plecare fata ne oferă mari-mari, o păstaie lungă din care se scot fructe rotunde şi plate de culoare verde. Sunt la gust exact ca un kiwi. Şi cred că dau dependenţă, spun cei de pe barcă. Mama Maria ne dă patru fructe de cacao.

Se sparg, iar seminţele din care se obţine pudra sunt înconjurate de o pulpă albă dulce la gust. La ieşire unul din căţei îşi ia la revedere pe toată lungimea lemnelor făcute punte.

Notă: în fotografie Isabel nu ţine un şarpe în mănă ci un lemn găsit în pădure şi pe care l-a transformat în statuie.

Curs scurt de bucătărie

Înainte de plecarea de pe barcă am cerut bucătarului Washington câteva detalii despre ce am mâncat în ultimele zile. Aşa că vă împărtăşesc câteva impresii. La capitolul peşte am trecut pe la toate clasele sociale. Am mâncat şi peştele bogaţilor, tambuqui şi matrician dar şi pe cel al săracilor jaraqui. Diferenţa dintre ele e că primii au mai multă grăsime, ceea ce le dă şi gust. Şi sunt şi mult mai mari. De exemplu din 5-6 tambuqui s-au săturat 14 persoane. Carnea, după ce se dă la cuptor, că aşa se face cel mai bine, capătă o culoare uşor roz. Nu are multe oase.

Matricianul se prinde foarte greu şi are carnea foarte dulce, de aceea e probabil atât de dorit, în schimb jaraqui e mare cât un biban, nu prea are
gust şi e plin de oase. Coada e spectaculoasă însă, având o combinaţie de dungi groase negre şi galbene. Cel puţin aşa au apărut după fiert, că viu nu l-am văzut. Se mănâncă într-o ciorbă bine scăzută. Si două reţete pe care le puteţi încerca oricând în România.

Intâi salată de boeuf, dar cu banane. Păstraţi reţeta cunoscută, scoateţi castraveţii muraţi şi puneţi unii verzi, iar cartofii îi înlocuiţi cu banane coapte. Mie, unul, mi-a plăcut.

A doua e şi mai simplă: banane şi mango, la un loc cu lapte şi ceva lapte praf. Se dă la mixer şi cam asta e. Neaşteptat e că Washington ne-a servit-o caldă. Dacă mai întâlnesc ceva de genul ăsta vă ţin la curent.

Aveți aici episodul 6 din călătoria mea

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #6

29 iulie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux, Ultima oră 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Samba şi peripeţii la Parintins

Ceva nu-i în regulă. Samba, samba la volum maxim. E un concert sau ce? Şi cine se uită la mine prin fereastra de la cabină?

Cam aşa m-am trezit sâmbătă. Lucrurile trebuiau lămurite rapid. Tânărul curios e doar un vecin de pe o barcă alaturată, ceea ce înseamnă ca suntem într-un port. Ce e însă cu petrecerea? De pe punte observ că nu e petrecere, ci difuzorul din curtea unei biserici, care transmite un radio religios în loc de slujbă. Iar omul meu nu era singur, ci însoţit de vreo câteva sute, care veneau în oraş cu bărcile „autobuz”.

Aşa ne-a primit Parintins, probabil cel mai cunoscut oraş din Amazon, graţie festivalului folcloric care are loc aici în fiecare an. Căpitanul a mers toata noaptea, astfel încât dimineaţa să fim în oraş. Micul dejun l-am luat pe ritmuri de samba, întrerupte după fiecare melodie de câte o scurtă predică.

Parintins e de fapt un oraş muzical. Parcă nicăieri în Brazilia nu se ascultă atâta muzică cu ferestrele deschise. Aproape din fiecare casă, bar, magazin se auzea câte o melodie. Chiar şi un Michael Jackson (Thriller) la un moment dat. Unul dintre magazine a angajat un cântăreţ, care încearcă să atragă lumea de pe stradă înăuntru.

Peste tot se vopsea, se aranja, se repara, se făcea curat. Mai e doar o lună până la marele festival, care va aduce sute de mii de turişti în zonă, într-un oraş care are doar 100 de mii de locuitori.

Festivalul boilor

Aş fi vrut să spun tauri, dar asta e situaţia. Nu e vorba de tauri ci de doi boi: Garantido si Caprichoso. Garantido inseamna ceva de genul „cu siguranţă valoros”, iar Caprichoso nu are nevoie de traducere. Ei au devenit simbolul oraşului şi reprezintă două tabere uriaşe, care se înscriu într-o luptă de trei zile, pe care o pregătesc un an întreg.

Concursul constă în realizarea unei parade, ca la Rio. Câştigă cine face cele mai frumoase care alegorice, cine are cele mai frumoase si mai bune dansatoare, cine e mai spectaculos. Se dau note pe diverse categorii şi apoi o notă generală. Pentru asta sunt aduşi juraţi din întreaga Brazilie.

Tot ca la Rio, şi aici e ca la fotbal: oraşul se împarte în două. Unii sunt caprichoso, de culoare albastră, iar ceilalţi – garantido, roşii. Și teritoriul este marcat de steaguri. Chiar lângă port se află şcoala Caprichoso, cu un uriaş steag albastru, iar în partea cealaltă de oraş Garantido are un steag roşu. Ambele sunt ridicate pe stâlpi de aproximativ 20 de metri înălţime.

Rivalitatea e atât de mare încât, vrând să vizităm şcoala Garantido, colegii mei cu tricouri albastre au fost sfătuiţi să le scoată. Din păcate, şcoala s-a închis până să fi ajuns noi.

Parada ţine trei zile şi două nopţi. Tot oraşul se adună în arena special construită pentru acest eveniment și care are 35 de mii de locuri. La poartă se află o cobră, semn că boii-simbol sunt bine păziţi.

Mulţi dintre cei veniţi din afară se înscriu într-o echipă sau în alta. Este, de fapt, principala sursă de venit pentru locuitorii oraşului. Locurile de muncă sunt foarte puţine, multă lume vrea să plece de aici. Unii chiar ne-au spus ca de-abia aşteaptă culturile de soia, ca să aibă ce munci. Şi, pentru prima oară, am văzut afişe pe maşini care îndemnau organizaţia Greenpeace să-şi ia tălpăşiţa. Oamenii vor să muncească şi să câştige.

De câştigat, deocamdată se câştigă din suveniruri. Mărgele, brăţări, un piranha pus într-un soi de ceară. În schimb, nu găseşti nicăieri măşti, ca la magazinele din alte părţi ale lumii. Una peste alta, am primit de la un magazin de suveniruri tricouri gratuite, pentru că i-am vizitat. Câte un tricou pentru toată lumea. E-adevărat, cu sigla firmei. La unul dintre magazine, deasupra tuturor preţurilor scria „Credem în Dumnezeu”.

Nume…

Am făcut turul oraşului într-un triciclu, un soi de ricşă locală, împinsă de un biciclist. Numai ca partea din faţă e mai curând un cărucior cu care se transportă la noi diverse obiecte. Meserie grea, mai ales dacă trebuie să duci doi oameni.

Şi cel care ne-a dus pe noi vrea să plece, la o mină de aluminiu dintr-un stat vecin. Nu-i ajung banii decât în perioada de festival. Îl cheamă Uanderjohn, care ar veni din englezescul Wonder John: Ion Minune.

Nu trebuie să vă mire. Lumea mai săracă din Brazilia are obiceiul să-şi boteze copiii după filmele americane. De exemplu, pe bucătarul nostru îl cheamă Washington. E un nume atât de popular încât îl poartă numeroşi brazilieni. Există însă cazuri în care se folosesc nume de parfumuri. Sau de medicamente, cum ar fi Caffeaspirina, care e un energizant local. Cele mai populare rămân totuşi binecunoscutele Joao, Maria si Antonio.

Carnavalul nostru exclusiv

Probabil că asta se poate întâmpla doar în Brazilia. Spre 10 seara căpitanul a întors brusc vaporul din drum. S-a apropiat de unul dintre maluri, unde o altă barcă îi ceruse ajutor. Cei de acolo rămăseseră fără benzină. Aşa că echipajul nostru a umplut rapid două butoaie, pe care le-a dat celor rămaşi în pană. Barca era în drum către Parintins, dar oamenii au rămas fără combustibil.

Vaporul în pană arăta ca una dintre zecile de bărci de lemn din Amazon. Cu două punţi, scorojit, înghesuit, el adăpostea câteva zeci de oameni. Pe acoperişul punţii superioare două fete îşi pregătiseră paturile pentru culcare. Lumea nu părea însă foarte preocupată că avea să-şi petreacă noaptea în
mijlocul pustietăţii. Ba chiar erau destule zâmbete. Iar după cinci minute de
sporovăială de pe-o punte pe alta, parcă eram prieteni de-o viaţă. Întâmplarea face ca cei pe care i-am scos din necaz să fie o formaţie de muzică şi dansuri populare, Banda Gemido. Nu le-a trebuit mult să-şi intre în mână.

După cinci minute s-au adunat cu toţii pe puntea din spate şi au inceput concertul, iar fetele s-au apucat de dansat. Samba, poate nu ca la marile şcoli, dar trăită din plin, oricum. Totul pe un spaţiu de doar 5 metri pătraţi. Aşa că am avut parte de o petrecere de 30 de minute cu cele mai populare cântece braziliene. Au fost şi câteva la cerere.

Colegii noştri de la secţiile braziliană şi portugheză au ştiut ce să aleagă. O tobă şi un acordeon au acompaniat un cor de fete şi băieţi, cărora li s-au alăturat cunoscătorii de portugheză de pe vapor.

O să pun pe aceasta pagină şi înregistrarea, ca să auziţi cum a fost. Trebuie sa ignoraţi însă zgomotul motoarelor, caci marinarii nu au mai avut răbdare.

Sper să putem alătura şi unul dintre cântecele lor. Ne-au dat două discuri înainte de a ne despărţi, în urale.

Colegii de la secţia indiană sunt probabil sunt cei mai fericiţi, pentru că au prins toată povestea în direct. Ei au plecat spre Parintins, noi spre …

Final neasteptat

Mai există o parte a acestui text, dar o s-o citiţi zilele următoare. Chiar înainte de-a transmite, aproape de miezul nopţii, a trebuit sa modific câte ceva. Vaporul a lovit un banc de nisip. Toată lumea se află pe punte. Nu am cum să ştiu dacă lovitura a fost puternică, dar am simţit cum vasul se ridică brusc. Apoi ne-am oprit.

Colegii mei spun că am fost norocoşi. Sau că avem un căpitan foarte priceput. Am lovit bancul perpendicular, astfel încât vaporul nu s-a înclinat în nicio parte. A fost coborâtă barca mică, pentru ca echipajul să poată verifica adâncimea apei. În orice caz, eram destul de aproape de mal. Ca să ne scoată din zonă, căpitanul a încercat – fără succes – să dea înapoi, cu motoarele amabalate la maximum.

S-au cerut informaţii de la controlorii de navigaţie, dar din cauză că nu am putut preciza poziţia exactă nu ne-au putut ajuta. Ni s-a cerut însă să ne oprim chiar dacă reuşim să scoatem vasul de pe banc. Probabil pentru a verifica dacă sunt probleme. După o jumătate de oră, vaporul a fost scos de pe banc cu ajutorul bărcii de salvare, care l-a împins dintr-o parte.

Încet-încet am ieşit din zona cu probleme. Recunosc, mi se cam înmuiaseră genunchii. Ni s-a explicat că am navigat aproape de mal din motive de siguranţă. Amazonul e foarte larg şi marinarii se tem să meargă pe mijlocul fluviului, ca să nu se rătăcească, neavând puncte de reper. Se merge mai aproape de mal, pe câteva trasee bine ştiute. Numai că fluviul îşi modificase cursul, aşa cum se mai întâmplă aici. Unde mai pui că apa era mai scăzută – un mic reflux. În cele din urmă am ieşit în larg şi acum căutam un adăpost, pentru că nu vom continua călătoria în noaptea asta.

Vă ţin la curent.

Aici este episodul cinci din această serie

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #5

24 iunie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux 2 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Botezul Amazonului

În limbajul nostru, un stand-up este un procedeu prin care relatezi de la faţa locului. Spui ce vezi sau ce se întâmplă în momentul respectiv, în general fără un text pregătit dinainte. Ca să vă faceţi o idee, gândiţi-vă la ştirile de la televizor, când apare un reporter şi povesteşte câte ceva.Chestiunea asta se face şi la radio, ca să arăţi că eşti acolo, să ai sunetele locului de unde relatezi.

Şi de obicei şi la radio şi la televiziune, un stand-up se trage de câteva ori, până când iese bine. Aşa că pot spune că în situaţia asta mi-am căutat-o.

La rezervaţia din Uatuma am vrut musai să fac un stand-up la sosire, adică la coborârea de pe vaporul nostru la ţărm. Coborârea se face printr-o barcă de mai mici dimensiuni, care servea drept ponton. Aşa că, înarmat cu reportofonul, microfonul şi camera foto, am repetat manevra asta de vreo trei ori. Sunetul trebuia să arate că mă îndepărtez de vapor şi că ajung pe ţărm. La a treia încercare, pontonul improvizat s-a depărtat de vapor şi am căzut pe jumătate în apă.

Am reuşit să mă prind cu mâinile de pragul uşii de la vapor şi am rămas atârnat până la brâu in apa de vreo trei-patru metri. M-au tras repede de acolo şi spre surprinderea mea nici una dintre scule nu a avut de suferit.

Asa că odata botezat, am început să ma bucur de ziua pe care o aveam în faţă.

Dezvoltare durabilă

Termenul pare să fie la modă, fie că e vorba de guvernele din Europa sau America de Sud. Programul de dezvoltare durabilă, care se aplică rezervaţiei din Uatuma se numeste bolsa floresta. Pe scurt, locuitorii primesc tot felul de beneficii dacă renunţă la tăierea lemnului.

Până acum, 2000 de familii din Amazon primesc 30 de dolari pe lună în acest program iar ţinta este 8000 de familii. Cifra pare mică, dar după cum ne explica Ruddney Santana, şeful rezervaţiei din Uatuma, e o chestiune de interpretare, căci familiile acestea locuiesc într-un spaţiu uriaş.

De exemplu Uatuma poate fi traversată cu barca doar în 12 ore. Uatuma e de fapt un afluent al Amazonului. Un râu însă la fel de larg, cu ape de aceeaşi culoare înspre negru, dar mult mai liniştit.

”30 de dolari nu e o sumă impresionantă”, ne spune Ruddney, dar aici contează. Mulţi dintre locuitori sunt agricultori şi pescari cu venituri foarte mici. Se adaugă şi alte beneficii. De exemplu, guvernul plăteşte o singură dată în jur de 5000 de dolari pentru cumpărarea unei case. Mai toate pe aici sunt din lemn şi par destul de părăginite.

De asemenea, rezervaţia nu poate fi exploatată decât de cei care locuiesc în ea. Asta inseamna că doar ei pescuiesc, cultivă diverse legume şi fructe sau cresc animale. Astfel cei din afară care veneau aici la pescuit şi prindeau zeci de tone trebuie să cumpere de la localnici. Ideea nu a fost primita cu bucurie şi nici nu se aplică la modul ideal, dar în general se respectă.

În plus a creat ideea de comunitate. Cei din rezervaţii au învăţat că au drepturi şi cer să le fie respectate. Ei au pus la punct un sistem prin care iau decizii împreună şi impart în mod egal peştele pe care-l prinde barca comunităţii.

Unul dintre pescarii cu care ne întâlnim se repede să ne arate peştii pe care-i prinde cel mai des: matrician se numesc, şi par un caras de pe la noi, dar ceva mai mare.

O să-i încercăm în seara asta pentru că bucătarul a cumpăratcâţiva.

(M-am întors de la masă. E într-adevăr un soi de caras la fel de dulce şi cu la fel de multe oase. Se găteşte cu o umplutură de manioc şi cu un sos de piper deasupra.)

Omul vrea însă să ne spună altceva. În ultimii ani, din cauza pescuitului excesiv, matrician se mai prindea doar in lunile iunie şi iulie. De la aplicarea bolsa floresta, acum mai bine de un an, peştele se prinde din nou din luna mai, aşa cum era în trecut.

Cât mai departe de lume

Osimar Bruno şi sotia sa, Joserene de Oliveira, locuiesc de 7 ani, de unii singuri, într-un colţ izolat din rezervaţia Uatuma. Pentru că e luna mai, imediat după sezonul ploios putem intra cu vaporul până aproape de casa sa.

A plouat atât de mult în acest an încât copacii sunt aproape cu totul sub apă, coroanele sunt chiar la linia de plutire a vasului. Până la casa lor trebuie luate bărcile mici şi se navighează printer coroane, tufe şi arbuşti.

Nu au locuit întotdeauna aici, ba chiar au stat şi la oraş. Nu le-a plăcut însă, chiar au prins şi o frică de comunităţile mari. Trăiesc din cultivarea maniocului, dacă recolta e bună, dar în primul rând din vânzarea de peşte. Comunitatea din care fac parte le dă lunar şi cota lor de peşte pe care o pot folosi cum vor. În general e vorba de 20 de kilograme.

Osimar şi Joserene au patru copii. Atunci când e vremea de şcoala, ea se mută temporar în oras, dar nu pentru mult timp. Dacă între timp lacul seacă, trebuie să se întoarcă acasă mergând patru ore prin junglă. Unul dintre copii are sindrom Dawn. Statul federal îi ajută însa pe cei în aceasta situaţie, plătind un ajutor social.

Probabil că cei din echipa BBC sunt primii oaspeţi din ultimele luni.

Primii vecini sunt la jumătate de oră cu barca. Şi cei de aici locuiesc de unii singuri. Elias da Silva Sousa are 12 copii, care-l mai ajută şi la treabă. Elias nu e impresionat de problema tăierii pădurilor

Agricultura e afacerea lui. Manioc şi ananas, principalele lucruri pe care le vinde, dar are şi 20 de vaci.

S-a mutat la Uatuma din ‘82 si de atunci când are nevoie îşi mai lărgeşte putin proprietatea, tăind din pădure.Pamântul lui se întinde de altfel pe ambele maluri ale lacului. Elias ne mai spune că din când în când mai taie şi câte un lemn, chiar daca primeşte "bolsa floresta&quot. Dar cu măsură şi doar dacă are nevoie.

”Bolsa floresta? Binevenită pentru unul ca mine” îmi spune, dar nu e impresionat de problema tăierii pădurilor.

”Credeţi că asta are legatură cu schimbarea climei?”, mă întreabă. Într-adevăr e mai cald vară de vară, admite.

”Dar de ce credeţi ca e din cauza tăierilor de păduri? De ce noi suntem mereu împinşi să facem câte ceva? De ce nu opriţi voi fabricile voastre în America şi Europa?”

Santa Luzia

Comunitatea de aici s-a înfiinţat acum 30 de ani. Două familii au venit atunci, iar numărul lor a crescut la 14, dar foarte puţini au venit din afară aşa ca mai toţi sunt rude. Există o şcoala, un cabinet de asistenţă medicală, iar principalul venit e din agricultură. Terenurile lor sunt şi la câteva zeci de minute de mers cu barca.

În general cultivă manioc pe care-l vând la oraş. Maniocul e un tubercul. Se curaţă de coaja care-i da aspectul unei crengi si se trece printr-o moară electrica de mici dimensiuni. Se obtine o faină de culoare galbenă, care se spală, practic ajunge o pastă.

Într-o tigaie uriaşă, de mai bine de un metru diametru se usuca si apoi se prăjeşte într-un vas identic. Ambele sunt puse pe ghizduri de fântână. La 30 de grade afară, temperatura celor doua cuptoare te doboară. La fel si pe localnici care trec cu rândul la vânturat faina. Nu trebuie să stai nici o secunda, caci se poate arde. Miroase într-un fel a brânză prăjită.

Oamenii de aici au curent electric de la generatoare, iar apa e scoasa cu pompe din izvoare de adâncime. La şcoala locală vin copii si din alte comunităţi.Copiii ne cer ”bonbon”, de unde îmi dau seama ca aici nu suntem singurii vizitatori străini.

De altfel par sa aibă o legatură buna cu lumea. Pe terenul de fotbal, numit ”stadionul cu castani” toată lumea poartă ghete cu crampoane. De, nici fotbalul brazilian nu se mai joacă cu piciorul gol. Iar unul dintre jucători are un tricou ”Romario 1000”. Fotbalistul a marcat recent golul cu numărul 1000.

Neaşteptat, vizita noastra se prelungeste la Santa Luzia.

În mai puțin de 5 minute vremea se schimba si de la caldura apăsătoare trece la o violenta furtună tropicală, spre bucuria copiilor. Îndemnați de colegii mei se aşază în calea vântului. Mă mir ca nu zboară. La cele aproape 100 de kilograme ale mele daca nu opun rezistenta sunt practic luat pe sus.

Vaporul nostru se ascunde într-un soi de laguna, cu ape mai linistite, de unde se va mai intoarce in cateva ore. Valurile de pe Uatuma au inceput sa devina bune de windsurfing. O aşa răpăiala de ploaie n-am mai auzit de mult.

La plecare trebuie să împingem barcile trase pe mal, asa ca se intră în apă până la genunchi. Pe mal nu am luat in calcul însă muşuroaiele de furnici, mici şi roşii.În cateva secunde opt barbati suntem in cele mai neasteptate pozitii din cauza înţepăturilor. Nu stiu cum, dar mi-au ajuns şi la brâu.

Scăpam de ele ţinându-ne picioarele în afara barcii şi apoi în 30 de secunde la dus.

Cum mi-am propus, doua vorbe si despre chestiunile culinare.

Dincolo de matrician, astăzi am avut o mâncare interesantă la micul dejun: banane prăjite şi Pe de Moleque. E ceva apropiat de rahat, dar mai puțin consistent. Se face din nuci braziliene si ierburi dulci. E un desert nelipsit din pachetul copiilor la școală.

Aici este episodul 4

Iar mai jos, alte povești în Vorbitorincii

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #4

10 iunie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux, Ultima oră 0 comentarii

Dom Nestor este una dintre cele mai noi ambarcaţiuni de pe Amazon. A fost lansată la apă acum 4 luni şi înaintea noastră au folosit-o cei de la Greenpeace. Are cel mult 20 de metri lungime, două punţi şi o sală de mese, chiar deasupra motoarelor. Asta înseamnă ca masa se ia în grabă, zgomotul fiind destul de puternic.

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #3

2 iunie 2021 Cătălin Striblea Mishteaux, Ultima oră 0 comentarii

La cererea unor ascultători ai podcastului Vorbitorincii, reiau aici jurnalul meu de călătorie în Amazon, realizat pentru BBC. Textele sunt scrise în anul 2008, iar de atunci s-a schimbat o lume.

Ziua 3: din Manaus spre Santarém, pe apă

Ceasului meu nu-i place la Manaus. De la căldură şi umiditate a făcut condens. Nu ştiu cum rezolv problema asta, dar încep să cred că e vina ceasului: nu e de cea mai bună calitate.

Am început să mă adaptez climei, deşi în fiecare seară trăiesc cu ideea că la un moment o să se facă răcoare. Nu e deloc aşa, ba mai mult, mi s-a părut că imediat după căderea serii umiditatea a crescut.

Marţi m-am trezit în zori. Din greşeală, am uitat să potrivesc ceasul la ora de Manaus, care e cu o oră după Sao Paulo. (Între România şi Manaus sunt şapte ore diferenţă.) Am ieşit pe balcon şi, deşi era şase dimineaţa, era la fel de sufocant. Iar cerul – foarte închis. Şi a ţinut aşa câteva ceasuri bune. E sfârşitul sezonului ploios şi încă o perioadă soarele va alterna cu norii.

Plouă de câteva ori pe zi, dar nu se răcoreşte cu nimic. Mi s-a povestit că în lunile iulie şi august aproape că nu se poate sta aici. Chiar şi unii localnici rezistă cu greu, îmi povesteşte una dintre angajatele operei, pe care o cheamă Bruna.

Oamenii de aici îmi plac tare mult. Lumea îţi zâmbeşte, sare întotdeauna să te ajute. Nimeni nu se grăbeşte, lucrurile se fac agale şi, se pare, cu plăcere. Seara, mulţi se adună în piaţa centrală, de unde se văd opera, clădirea tribunalului şi catedrala catolică. Dacă n-ar fi palmieri, clădirile te-ar duce cu gândul la Paris, de exemplu. Mai toate sunt în stilul neo-clasic. Şi construite la început de secol 20 (opera de exemplu în 1896), pe fondul bogăţiei rezultate din cauciucul natural.

Despre operă mi-am propus să aflu mai multe săptămâna viitoare, când ne întoarcem în Manaus. Vă spun doar că orchestra sa e plină de est-europeni: bulgari, ruşi, ucrainieni. Bruna încearcă să afle daca sunt şi români. De ce vin
aici, cu ce gânduri? Sper să aflu în zilele următoare.

Şi tot atunci sper să ajung la o „academie” de samba pe care am văzut-o din fuga taxiului. Zeci de oameni săreau într-un ritm dictat de un profesor, într-un spaţiu de antrenament în aer liber. Am dat detaliile acestea dintr-un motiv simplu: mi s-a părut un oraş relaxat, fără griji, deşi are destule.

Mi s-a părut un oraş care-şi recâştigă vremurile de glorie despre care am povestit în ziua anterioară, un oraş în care încep să se adune din nou banii. Optimism. De ce?

Nuc brazilian cu patalama

Magazinul lui Juscelino Machado Portella e învelit în întregime în lemn. Lemn brun roşcat, aspru la atingere. „Pisos & produtos de madeira”, piese şi produse din lemn. Podeaua e şi ea de un brun roşcat, neted de data asta.
Am crezut că e gresie. Mi-am dat seama că e lemn doar după ce mi s-a
spus.

Cel mai bun lemn, cel mai căutat din Amazon: nucul brazilian. În magazinele cu amănuntul felul ăsta de lemn ajunge la 70 de dolari metrul pătrat. Vin şi clienţi din America să cumpere.

Jucelin Portella ne descrie afacerea cu lemn din Amazon. Teoretic – şi legal copacii pot fi tăiaţi doar din anumite zone bine marcate, rezervaţii. În fiecare rezervaţie copacii sunt marcaţi, astfel încât se ştie de la bun început ce va fi tăiat.

Guvernul brazilian a realizat un sistem computerizat care urmăreşte prin satelit ce se întâmplă în fiecare zonă. (Un articol separat va da detalii despre aceste lupe gigantice.) Astfel se află în timp real unde se fac tăieri. Cei care prelucrează lemnul trebuie să le ceară certificatul de exploatare tăietorilor. Dacă acest certificat nu există, spune domnul Portella, lemnul nu poate fi cumpărat, riscul fiind închisoarea.

Numai anumite specii de lemn pot fi tăiate, 25 dintre ele. Şi apoi, după tăiere, în rezervaţie nu se mai poate intra pentru 25 de ani – se aşteaptă ca pădurea să se refacă. De asemenea, pentru export trebuie anumite certificate suplimentare. Juscelino Portella crede că tăierea organizata şi legală a pădurii este singura şansă a acesteia. „Cineva tot va tăia copacii, mai bine să o facem legal!”

Inspectori puţini

Toate acestea sunt însă în teorie. Adevărul e că în Brazilia se taie din Amazon 10 mii de hectare de pădure anual. Anul trecut cifra a crescut brusc cu 7000.

Tăierea ilegală a lemnului e una dintre cele mai bune afaceri din zonă. Profitul este mult mai mare decât cel de 15% obţinut din tăierea legală. Şi, ne spune domnul Portella, în Amazon numai dacă nu vrei nu cumperi lemn tăiat ilegal. El este abordat constant de astfel de vânzători.

E un lucru imposibil de controlat,îmi spune. „În Amazon îţi trebuie un Boeing ca să mergi dintr-un loc în altul. Sunt comunităţi fără curent, fără telefon, unde n-a ajuns civilizaţia. Cum să meargă un inspector acolo dacă îi
trebuie trei zile în barcă?”

Mai mult, guvernul are doar patru elicoptere şi 640 de inspectori care să verifice o suprafaţă de aproape 5 milioane de hectare. Pe lângă tăierea ilegală a lemnului mai sunt şi tăierile făcute pentru agricultură. Suprafeţe întregi dispar brusc, cel mai adesea prin incendiere. Trebuie să se facă loc pentru culturile de soia şi pentru păşunile de animale.

Traiul cu sub un dolar pe zi

Guvernul brazilian a reuşit în ultimii ani să oprească o parte din defrişări. Cu excepţia anului trecut, rata a scăzut de la 20 de mii de hectare la 10 mii. Pe lângă programul de supraveghere există şi unul prin care comunităţile locale sunt învăţate despre importanţa pădurii. Se numeşte bolsa floresta. Guvernul practic plăteşte locuitorii ca să nu taie copaci.

E vorba de comunităţile izolate din mijocul Amazonului. Aproximativ 100 de mii de persoane primesc acum aceşti bani. Cel care a gândit acest program este un fost ministru al mediului, Virgilio Villana. El ştie totuşi că oamenii nu sunt nepăsători faţă de pădure. „Îşi dau foarte bine seama care sunt problemele”, spune Virgilio Viana. „Nu e vorba de neştiinţă sau ignoranţă. E doar sărăcie. Când se va rezolva problema sărăciei, atunci vom rezolva şi problema de mediu.”

În toată regiunea Amazonului trăiesc aproape 30 de milioane de locuitori. Foarte mulţi dintre ei supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar de zi. Astfel tăierea lemnului le aduce un venit bun.

La fel pentru fermierii care vin aici. La mijlocul anilor ’60 guvernul Braziliei a dezvoltat un plan naţionalist de apărare a pădurii si a graniţelor sale. Exista atunci credinţa că dacă Brazilia nu se va ocupa de pădurea tropicală, fostele puteri coloniale vor veni în zonă. Aşa că rapid a început un program de populare. Au fost aduşi fermieri din toată ţara. Dar apoi pădurea a căzut repede, iar acest fenomen continuă şi astăzi. Se încearcă să se facă loc marilor plantaţii de soia.

Brazilia este pe locul întâi în lume la astfel de culturi şi a ajuns să dicteze preţul mondial la soia. Ce are de rezolvat guvernul acum e un paradox: să scape de sărăcie câteva milioane de oameni, păstrând în acelaşi timp pădurea. Guvernul pregăteşte un plan în acest sens, dar sigur discuţia e departe de-a se opri. Lucrurile merg însă diferit de la stat la stat. De exemplu în Amazonas aproape s-a reuşit stoparea tăierilor. Doar doi la sută din pădure a fost tăiată. În alte state situaţia este insă dramatică, iar cel care mai poate interveni este doar guvernul federal.

În barca BBC

Aşa cum v-aţi dat seama din cea mai recentă transmisiune la BBC România, cea de la ora 1800, am început deja călătoria pe Amazon, către Santarém. Acesta este al doilea oraş ca mărime al zonei. Vom merge până acolo timp de patru zile dintre care trei vor fi drum întins. Cum vă spuneam, n-o să putem naviga noaptea, dar încă nu ni s-a spus unde o să ne oprim.

Cu siguranţă ne vom opri însă într-o rezervaţie unde trăiesc 16 familii care primesc bolsa floresta. De aici se pare că încep cu adevărat problemele cu ţânţarii. Nu mai avem aer condiţionat și trebuie să folosim mai multe insecticide. La noapte trebuie să folosim şi plasele de ţânţari.

Barca se numeşte Dom Nestor şi e destul de mică, dar foarte bună pentru un grup de 14 persoane. Cabinele sunt foarte mici, ceva mai mult de 2 metri pătraţi, iar paturile sunt supraetajate. Barca e foarte nouă, e la a doua călătorie. Prima oară a folosit-o Greenpeace. Echipajul e foarte experimentat însă, cei mai mulţi făcând meseria asta de 20 de ani.

Ce e interesant e că vom avea mâncare doar de pe fluviu, în general peşte care va fi cumpărat de la diverse pescării din drum. Sper ca totul să meargă bine şi să putem comunica. Nu o să mai avem semnal la telefoane dar ne bazăm pe antenele de satelit. În orice caz o să încerc să fiu alături de voi în fiecare zi în transmisiunea de la 18.

Iată și episoadele anterioare

Episodul 2

Episodul 1

Două săptămâni în Amazon. Jurnalul meu de călătorie #2

26 mai 2021 Cătălin Striblea Ultima oră 0 comentarii

Public al doilea episod din jurnalul meu de călătorie din Amazon. Nu uitați, este scris în 2008, dar îl public din nou la rugămintea unora dintre ascultătorii Vorbitorincii. Aceasta este o serie scrisă pentru BBC România.

Căldură, cultură şi caipirinha la Manaus

În căldura umedă din Manaus, cel mai mare oraş din Amazonia, e ca şi cum ai încerca să respiri sub apă. E toamnă târzie, aproape iarnă. Anotimpurile sunt complet diferite. Vara s-a terminat, e sezonul ploilor.

Și au fost peste măsură de multe în ultimele luni. Amazonul a atins un nivel record în ultimii ani, motiv pentru care am fost anunţaţi că în călătoria pe care o începem joi spre Santarém nu vom putea naviga noaptea. O ştire BBC spunea la sfârşitul săptămânii trecute că pe fluviu a avut loc un accident. 15 oameni muriseră iar peste 50 erau dispăruţi.


Iarna e mai plăcută. Temperaturi între 25 şi 30 de grade, iar umiditatea devine suportabilă după o jumătate de zi. Te mai surprinde doar când ieşi din hotel sau cobori din maşină. Totul funcţionează doar cu aer condiţionat. Mi s-a spus să-l folosesc şi pe timp de noapte. Se pare că ţânţarilor nu le place aerul uscat aşa că se feresc de camerele cu aer condiţionat. Oricum, nu am deschis geamul de când am venit. Regiunea e una cu risc mare de malarie şi de febră denge, o febră hemoragică. Ţânţarii de malarie pişcă noaptea, ceilalţi în timpul zilei.

Opera din junglă

La sosirea noastră în Manaus, întreg aeroportul e înconjurat de poliţie. Zeci de maşini cu ofiţeri cu armele la vedere se află de-a lungul întregului drum: preşedintele Lula e în oraş. Ia parte la semnarea contractului pentru construcţia unui pod peste unul din afluenţii fluviului. De altfel, există mai
multe proiecte menite să aducă Manaus la strălucirea de altă dată.

La începutul secolului trecut Manaus era unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii. Deţinea secretul fabricării cauciucului, care se poate extrage din abundenţă din arborii din zonă. Atât de mulţi erau banii, încât fabricanţii de cauciuc au decis să construiască o operă, în mijlocul junglei. Şi au făcut-o fără să se uite la bani. Toate materialele au fost aduse din afara Braziliei: marmura din Italia, piatra din Anglia, abanosul din Africa. Clădirea a ajuns astfel strălucitoare, una dintre cele mai frumoase ale lumii. Iar la începutul secolului trecut aici veneau să cânte mari nume, precum Carruso. Un gest cu atât mai excentric cu cât atunci nu se putea ajunge decât cu vaporul la Manaus, cale de 1500 de kilometri de la gura fluviului.

În căutarea strălucirii europene, constructorii au comandat în Europa inclusiv picturile. Pictorii n-au ajuns însă niciodată aici, aşa că într-una din picturi se afla şi o veveriţă, animal care nu trăieşte în zonă. Oraşul şi-a pierdut însă din putere odată cu dezvoltarea industriei cauciucului sintetic. Manaus a căzut încet-încet. La operă se joacă acum o versiune locală a lui Hansel şi Gretel, în care cei doi se numesc Joao şi Maria. Dar Manaus e pe cale sa revină la ceea ce-a fost.

China Braziliei

Manaus e cel mai mare dintre oraşele amazoniene. Are doua milioane de locuitori şi pare la fel de întins ca Bucureştiul. Nu la fel de aglomerat însă, deşi bulevardele îi sunt mai înguste. Oraşul are cea mai rapidă dezvoltarea dintre toate centrele urbane braziliene. Zona întreagă are o creştere economică rapidă.

Planul de accelerare a economiei, lansat acum doi ani de guvern, are destule componente care se aplică în Amazon şi cu riscuri pentru regiune.
Urmează să se construiască aici mai multe autostrăzi sau linii de cale ferată. Sunt absolut necesare pentru zecile de companii care s-au mutat aici, atrase, aţi ghicit, de salariile mici.

În general, companii de electronice sau construcţii de maşini.Multe dintre ele sunt chinezeşti, aşa că locul a căpătat repede denumirea de „China Braziliei”.
Ele sunt încurajate de faptul că Manaus este de câteva decenii parte a unei zone de comerţ liber.

Săptămâna trecută, agenţiile internaţionale de rating au acordat
Braziliei calificativul „stabil” pentru investiţii economice. Toată lumea se aşteaptă ca numărul investiţiilor să crească, iar analiştii spun că economia Braziliei este acum într-un punct în care poate căpăta o dezvoltare rapidă, similară cu cea a Chinei.

Însă aici, la Manaus, creşterea economiei e privită şi cu îngrijorare. Instalarea unor noi întreprinderi, tăierea în continuare a pădurii, apariţia unor noi terenuri agricole, construcţia de drumuri pot afecta iremediabil pădurea.
O recunosc şi guvernul federal şi cel al statului Amazonas, care au iniţiat mai multe programe de protecţie, inclusiv unul în care indigenii sunt plătiţi să nu taie copacii.

Copiii Pământului

Jocinaldo Barbosa Cabral intră în cameră purtând o coroană din pene albastre şi un tricou alb. Încheieturile de la mâini îi sunt strânse de legături, ce-mi par a fi din sfoară. Cel care-l însoţeşte are urechile găurite
de cercei uriaşi şi aceleaşi brăţări la mâini.

Nu sunt prea înalţi, au trăsături pietroase şi pielea de culoare închisă. Se mişcă încet şi ne privesc cu atenţie, zăbovind asupra fiecăruia dintre noi.
Jocinaldo este şeful tuturor organizaţiilor indigene din zona braziliană a Amazonului. El reprezintă drepturile indigenilor în luptele pe care le duc cu fermierii sau cu guvernul.

S-a născut chiar în centrul Amazonului, dar spre deosebire de cei din tribul lui a fost trimis la şcoală. A devenit profesor şi apoi a creat mai multe organizaţii pentru apărarea drepturilor lor.

Triburile indigene spun că sunt cele mai în măsură să apere pădurea, pentru că o cunosc cel mai bine. Ele nu sunt de acord cu toate propunerile pe care guvernul le face pentru păstrarea pădurii, de exemplu aşa numita bolsa floresta. Fiecare familie de indigeni e plătită cu aproximativ 30 de dolari pe lună ca sa nu mai taie copaci.
Grupurile indigene spun însă că banii sunt atât de puţini încât nu ajută, iar apoi nu grupurile lor sunt cele responsabile de distrugerile în masă. Numărul indigenilor din zona braziliană a Amazonului a ajuns undeva în jur de jumătate de milion de persoane. Dar, în premieră în ultimii ani, natalitatea a fost în creştere. Sunt aproximativ 160 de populaţii indigene, fiecare cu
graiul ei. Ele deţin peste 22% din pământul Amazonului, grupat în 403 teritorii.

De aproape 50 de ani, de când a început programul de populare a Amazonului, indigenii se luptă pentru pământul, lor fie în justiţie, fie fizic. Nu au avut niciodată acte, dar au stat acolo. Odată ce statul a început să-i aducă pe fermieri, în încercarea de-a întări economia zonei, au început şi luptele.
Ultima dintre ele a avut loc într-o rezervaţie, acum două zile. 10 membri ai unui trib au fost răniţi, iar unul e în stare gravă.

Pentru pământul pe care se dă bătălia vineri se aşteaptă o decizie a justiţiei. Al cui e? Al celor care au stat în zonă sute de ani, fără acte, sau al celor trimişi acolo de guvern în urmă cu doua-trei decenii? Ce e sigur e că decizia va nemulţumi una dintre părţi şi că luptele vor continua.

Festin pe Amazon

Marţi seara, întreaga echipă BBC s-a reunit înaintea călătoriei pe râu, pregătind ultimele chestiuni editoriale şi de securitate. Cum momentul trebuia serbat, s-a ales o pescărie dinspre marginea oraşului. Am avut de ales între supa de tambouqui, tambouqui la grătar şi piraruchu filé. Sunt doi peşti de Amazon de mari dimensiuni.

Carnea e dulce şi slabă. Piraruchu are gustul aproape de pui, şi dacă e tăiat în bucăţi mici, nu cred că poţi să-l deosebeşti. Garniturile sunt din orez amestecat cu fasole. Berea se bea doar din sticle de un litru şi mai mari, dar se aduce pe rând câte una-două. Sticlele se pun într-un termos, ca să le ferească de căldura de peste 30 de grade, chiar şi seara. Caipirnha e o
băutură locală pe care am fost sfătuiţi să o încercăm.

Cocktailul cu pricina l-am mai băut, dar deosebirea faţă de Europa e că
acesta nu e dulce deloc, deşi e din trestie de zahăr. Se face din cachaca, ţuica locală din trestie de zahăr şi suc de lămâie verde. Întreaga masă pentru 10 persoane a costat aproape 235 de dolari.

Am avut un nou contact cu birocraţia braziliană, încercând să cumpăr
un telefon mobil cu cartela pre-paid. După o oră, doi translatori, deplasări între trei ghişee diferite, am reuşit doar pe jumătate. Nu pot să sun în alte ţări, îmi trebuie noi aprobări. Telefoanele şi cartelele au trebuit cumpărate de către interpreta noastră. Fără buletin nu poţi sa cumperi. Se urmăresc astfel posibilii infractori, autorităţile considerând că foarte multe telefoane mobile sunt folosite la săvârşirea unor infracţiuni.

Miercuri e o zi consacrată strict oraşului Manaus. Mă pregătesc să întâlnesc mai mulţi experţi implicaţi în conservarea Amazonului.

Epilog

Situația în Manaus este astăzi dramatică. Coronavirusul a făcut ravagii. Au fost mii de morți, s-au săpat morminte comune. După violența primului val, al doilea a fost și mai rău.

Aveți aici o selecție de știri de pe BBC

Lucrurile au fost atât de rele încât au existat întrebări dacă imunitatea de turmă este un concept funcțional.

Iată acest articol din British Medical Journal

Ca de obicei, fotografiile sunt de la Ping Shum și Simon Chirqwin

Salvat de un zâmbet în Amazonia

20 noiembrie 2019 Cătălin Striblea Mishteaux 1 comentariu

(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)

 

 

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!