Horia Colibășanu îmi spune clar că el este dentist. ”Termenul de stomatolog e o invenție care să ne arate că suntem mai mult decât ceea ce am fi. Eu sunt doar dentist.” Și  nu mă gândeam e ce face precizarea asta înainte de interviu. Dar apoi l-am auzit făcând legătura dintre dentiști și alpinism. 

Și, într-adevăr, este ceva ce leagă cele două profesii: meticulozitatea, atenția și grija cu care trebuie să faci lucrurile. Pentru că altfel ai necazuri. 

Horia este cel mai important alpinist român. Și unul care ambiția să urce opt miarii lumii fără oxigen.  

Nu e ambiția mea (să fac alpinism fără oxigen). Este o urmare a unei școli, să zicem, etice, pe care am făcut-o cu cei cu care am început să urc și care mi-au insuflat ideea că singura diferență între munții înalți și cei mici e această lipsă a oxigenului. Dacă o șuntezi, dacă o fentezi, folosind oxigen artificial, devine un nonsens să te duci pe Everest să dai o căruță de bani când te poți duce pe Moldoveanu. Până la urmă, în ziua vârfului sau toată expediția, tot atâta urci. Acolo tabăra de bază e la 5000 de metri. Nu ajungi să urci un munte de 8000 dintr-o împușcătură. Urci tot o distanță ceva mai mică, numai că o urci în condiții de aer rarefiat. Nu are sens să mergi în Himalaya și să pui o butelie de oxigen pentru că distrugi toată această idee. Pentru mine e și o frumusețe pentru că e lupta cu aerul rarefiat. (Aerul rarefiat) nu e ca și cum îți pune cineva o pungă în cap. E ca și cum ai alerga și respiri, dar nu-ți ajunge oxigenul să mai faci acel efort. Singura diferență e că în loc să alergăm și să gâfâim până ne ies plămânii, noi facem câteodată un pas pe minut. Faci un pas pe minut și gâfâi ca și cum ai alerga aici. Apoi stai un minut să încarci organismul și mușchii, în principal, cu oxigen. După un minut în care ai încărcat, pentru că ai foarte puțin oxigen acolo, mai faci un pas.

Durerile din corp sunt cele care dau limita alpiniștilor. Când nu ai oxigen, te sufoci la fiecare pas

Simți că dacă pasul următor l-ai făcut mai repede de un minut, începi să te sufoci la fel ca atunci când alergi. Te sufoci și preferi să te oprești. Câteodată mai ai amețeli. Cel mai rău e că mai sunt dureri de cap din cauza deshidratării. Apar la altitudine. Există și răul de altitudine care se manifestă atunci când urci prea repede sau ești tânăr și încerci munți înalți înainte de a avea o experienţă a organismului, o memorie a lui la altitudine. Eu când am început am suferit destul de mult.

Da, mă simt mai bine pe munte. Am bănuit la începutul carierei mele că este datorat în principal vârstei pentru că organismele tinere conțin mai multă apă, se deshidratează mai ușor, au nevoie de mai mult oxigen. După părerea mea nu pot să zic exact în ce procent se datorează și vârstei, dar se datorează și numărului de expuneri la altitudine. Am văzut alpiniști mai în vârstă care aveau însă mai puține expuneri și nu se aclimatizau așa de bine. Cel mai bine se aclimatizează o persoană de 45-50 de ani care are și 30,35 de expediții în spate.

Horia a făcut o mare parte din opt miarii lumii. Trebuie să-i facă pe toți? Îl așteaptă istoria?

În viață nimic nu „trebuie”. Mi-aș dori. E unul dintre proiectele mele, numai că nu este un proiect la care țin morțiș, pentru că sunt lucruri în această succesiune de ascensiuni pe care mi le doresc mai mult. Unul dintre lucruri a fost să urc pe Everest fără oxigen, iar un altul este să reușesc printre aceste ascensiuni să realizez și o rută nouă în Himalaya. Să urc pe o rută pe care încă nu s-a urcat. În Himalaya cam toate rutele pe toți munții de 8000 de metri s-au urcat. Cele care au rămas sunt foarte dificile. Au fost deja încercate și nu au reușit cele mai bune echipe din lume. Cei care reușesc o asemenea rută o pot compara destul de liniștit cu un record olimpic sau un record mondial.

Cum se vede lumea de pe Everest

Se vede curbată. Chiar se vede curbura Pământului. Și eu am văzut într-o fotografie, dar suspiciunea mea e că de obicei pe vârfuri (pozele) se fac cu lentile care au un unghi mai mare, ca să fie un peisaj spectaculos și panoramic. Lentila mea, la aparatul cu care am făcut poza, e de genul ăsta. E un ochi de pește. Însă nu, într-adevăr, Pământul se vede curbat de sus. Este rotund, Galileo a avut dreptate (râde). E spectaculos, doar că nu ajungi să te bucuri foarte mult. Nu-ți permiți să te bucuri pentru că ești la jumătatea drumului, iar cealaltă jumătate e mai periculoasă. Ești obosit, se apropie seara și trebuie să ajungi înapoi în tabără. Atunci e bine să nu stai mult și e bine să nu te bucuri foarte tare, pentru că te deconcentrezi de la treaba pe care o ai: să te întorci cu bine.

Acum doi ani, când am urcat eu, arăta ca un acoperiș de casă care avea o lungime de vreo 7, 8 metri. Pe o parte erau alpiniștii care au urcat dinspre Nepal, dinspre Sud. Pe partea cealaltă eram eu singur pentru că cei cu oxigen urcaseră și coborâseră deja. Eram ultimul. Pe partea cealaltă a acoperișului eram eu și mi-am dat seama că nu o să pot să filmez prea bine. Aveam un băț de schi pe care aveam montată camera și m-am dus în unul dintre capete. Am luat acest acoperiș de casă între picioare. M-am suit pe el, am pus în fața mea camera și așa am făcut pozele care există cu mine pe vârf.

Lucruri lăsate pe Everest. Am văzut o fotografie în care vârful era plin de diverse obiecte. 

Sunt niște steaguri de rugăciune. Eu plănuiam ca dacă din programarea ascensiunii voi ajunge noaptea, deși speram să nu fie cazul, era obligatoriu măcar să iau un punct de GPS să-l înregistrez. E util ca să poți dovedi că ai urcat, să lași ceva acolo. Aș fi lăsat un piolet, doar că mie mi-a fost furat între timp. Nu prea aveam foarte multe lucruri de lăsat. În general se mai lasă lucruri.

Pe vârf, acolo, chiar când am fost eu, nu putea sta nimeni. Era după cum am zis, ascuțit. Ceva mai jos se poate. Sub vârf sau lângă, în alți ani. Vârful e un platou. A bătut vântul, s-a viscolit zăpada și se poate pune cortul. A fost un șerpaș care a dormit pe vârf. Nu cred că a avut cort. A fost o noapte în care nu a bătut vântul, dar a stat toată noaptea acolo.

Care este temperatura „în mod obișnuit”

E o poveste simpatică cu „în mod obișnuit”. Când am urcat eu, se zvonise că va fi foarte frig. E atipic de frig în sezonul acela. Au spus că vor fi -45 de grade. Eu am sunat la meteorologul meu din Lisabona, iar el mi-a spus: „Du-te liniștit, nu-ți face probleme. E ca în mod obișnuit, sunt -35. E cald, stai liniștit”. Real feel, când nu bate vântul. Când bate, aceste -35 devin -60 la 40 la oră. Atunci faci degerături automat. De aceea noi nu urcăm pe vânt mai mare de 40 la oră, la 8000 de metri. Cred că pe Everest, peste 20 la oră devine periculos.

Evenimentele recente de pe Everest au dus la moartea mai multor alpiniști. Tehnic, pe vârf, a fost o coadă de mii de persoane. Cum e posibil?

Se pare că așa, plecând ab ovo, se pare că există schimbări climatice și se pare că vremea a luat-o puțin razna. Așa cum în România a fost totul ploios și o primăvară atipică, în Himalaya a fost un ciclon, a bătut vântul într-una. Noi nu am avut nicio fereastră de vreme bună să urcăm pe vârf. Cei de pe Everest, fiind un perete protejat, au avut o singură zi în loc de 5. Atunci toată lumea s-a înghesuit în acea zi. De multe ori sub Everest sunt 1000 de oameni. A fost o înghesuială teribilă în ziua aceea, ca dimineața în București. Toată lumea s-a trezit să pornească la drum. Nu a fost atât de problematic că erau oameni care mergeau mai încet. A fost mai rău faptul că cei care coborau îi încurcau foarte tare pe cei care urcau sau invers. Se încurcau unii pe alții să-și desfacă carabinierele de pe coardă. Din câte am înțeles așa au și existat accidente, întârzieri, s-a stat mult. Unii au terminat probabil oxigenul. E o situație neplăcută pentru cei care au oxigen. Pentru cei care nu au e o situație… îți termini expediția, trebuie să pleci, nu poți sta la coadă mai mult de 10 minute pentru că îngheți imediat.

După mine efectul lipsei de oxigen e extrem de neplăcut la o expediție de tip Everest. Nu ai putere să înaintezi, mergi mai încet. Poți să mergi și mai încet. Pleci mai devreme sau te antrenezi mai tare, dar în mod sigur, dacă te oprești, îngheți. Oricum, pentru mine a fost una dintre probleme. Mi-a fost foarte frig dimineața la 5 când temperatura scade cel mai jos. Mi-a fost frig, dar am reușit să trec. Cei mai mulți care se întorc nu se întorc pentru că nu mai au putere să înainteze ci din cauză că li se face frig și le îngheață mâinile sau picioarele.

(Pe mâini) am două perechi de mănuși mai greu manevrabile. Dacă vrei să faci ceva, o manoperă mai de finețe, scoți supra mănuşa care e foarte groasă și ai niște mănuși mai subțirele. Cu acestea nu poți sta foarte mult. Doar dacă e soare. Noaptea nu poți să stai mult să lucrezi cu ele. De exemplu, într-un an am avut o mănușă cu care am lucrat ceva la cort și mi s-a găurit. Cred că mi-a ieșit un vârf de deget din ea. Acolo am făcut o degerătură. Era mov după ce am coborât de pe vârf.

Depinde de traseu. Pe o rută din aceasta, cu multă lume, se pun corzi fixe. Pe alte rute mai ai puncte GPS, ai hărți, se știe ruta, o afli de la prieteni, dar nu e marcată. Pe Everest e extrem de simplu. E ca pe linia de teleferic. E plin de lume. Sunt foarte mulți oameni de obicei. Sunt turme.

Cum arată o expediție

În unele puncte se merge cu avionul. De exemplu spre Everest, la Lukla, e cel mai periculos aeroport din lume. Mergi cu avionul, iar de acolo începi să mergi pe jos. Anul acesta am mers cu mașina. Există o porțiune în care se merge pe picioare. Cei care vor pot merge cu elicopterul. Transportul bagajelor e asigurat în unele locuri de porter, în alte locuri de catâri, în altele de elicoptere. Câteodată nu este acces foarte bun. Depinde iarăși, în funcție de expediție. Se ajunge în tabăra de bază care poate fi situată la patru, cinci mii de metri. De acolo se mai poate merge în unii munți ce au tabere avansate care ajung la șase mii, șase mii cinci sute de metri. De obicei sunt aproape de baza muntelui. De acolo începe expediția propriu-zisă. În funcție de rută se pun corzi fixe sau se merge fără corzi, dacă nu e foarte înclinat.

De obicei expediția începe la baza muntelui care la cei mai mulți munți e la cinci mii de metri. La cinci mii de metri ești într-o vale, într-o gaură. Acolo e jos. Începi să urci muntele. Sunt munți care se pot face aproape integral pe picioare. De exemplu ruta pe care am încercat anul acesta, au fost o mie de metri de perete. Au trebuit să fie tot timpul corzi. În unele momente coarda era la o distanță de un metru de perete, atârna. Eram pe verticală sau pe negativ, pe surplombe. Ăsta e locul în care ești pe spate. Ești cu spatele către pământ. Cum a zis Churchill: „Cele mai grele lucruri în viață sunt să te urci pe o scară care e înclinată spre tine sau să săruți o fată care se înclină în direcția opusă.”

Chiar în mâini, în alpinismul de altitudine (te ții) mai puțin. E și cu picioarele pe undeva. Doar în mâini, să atârni ca în James Bond, nu prea. Eu nu am întâlnit. Nu am mers atât de tare. E foarte greu pentru că nu ai oxigen să faci eforturi atât de intense. În schimb, au fost situații în care ne-am cățărat destul de greu anul acesta.

Ruta pe care nu au dus-o la capăt. Horia s-a întors în România după ce a renunțat la un drum nou. 

Am ales o creastă care e printre puținele creste din Himalaya, rămasă mare și lungă, creasta  nord-vestică a muntelui Dhaolagiri. Are o zonă: primii 1000 de metri sunt foarte grei. Ne-a luat o lună să-i parcurgem, să fixăm corzi fixe pentru a putea înainta mai departe. Au fost și momente în care urcam primii 800 de metri și în ziua aceea ajungeam la punctul terminus, iar de acolo mai înaintam 300 de metri. Apoi se strica vremea și trebuia să ne întoarcem. Am pățit-o de mai multe ori. S-a întâmplat din cauza dificultății traseului. O zonă care nu este tehnică, de 1000 de metri, se poate rezolva în trei, patru zile. A trebuit să urcăm un perete de stâncă și să traversăm zone cu gheață. Nu au fost chiar pereți de gheață, dar erau pante pe care trebuia să punem mereu corzi fixe. Voiam să și coborâm repede ca să ajungem înapoi în tabăra de bază. Nu am găsit pe această mie de metri niciun loc unde să putem să punem un cort, o tabără intermediară de unde să putem lucra. Tot timpul trebuia să ne întoarcem jos, în tabăra de bază. A fost dificil. Au fost câteva surplombe, au fost traverse pe care pur și simplu… era ca și cum ieșim pe gemul clădirii Digi și trebuie să intrăm pe alt geam la 20 de metri mai în stânga. Noi nu eram în papuci de cățărat și echipament de cățărare ci cu colțar, cu piolet, cu rucsac de 20 de kilograme. A fost destul de dificil și de stresant. Sincer să fiu, nici eu nu știam cum pot să fac. A fost palpitant. Pur și simplu găsești locuri în care te poți prinde de stâncă, cu picioarele și cu mâinile, iar apoi mai cauți alte locuri la următoarea jumătate de metru și înaintezi încet încet. Nu ai unde altundeva să stai. Ai o coardă de siguranță. Coarda este de siguranță, nu te poți ține de ea. Ducându-te orizontal, coarda nu te prea ajută. Dacă ai ghinionul să cazi, balansezi și te poți lovi. Acolo lovitură mai serioasă poate însemna terminarea expediției. A fost un pic stresant. După ce am reușit să parcurgem acest traverseu am pus o coardă fixă și am mers ca telecabina, pe cablu. Tot era stresant fiindcă dacă alunecai, te duceai un metru în jos. Șansele să treacă prea multe lume pe acolo sunt destul de mici.

Într-o istorie a alpinismului, Himalaya nu intră chiar în istoria universală. Rutele noi rămân în niște anale ale alpinismului și eu zic că nu o facem cu gândul la ce o să zică alții despre noi, ci în primul rând, ce o să zicem noi despre noi, pentru că e o chestie foarte personală. Am muncit foarte mult acolo. Au fost multe momente grele pe care am reușit să le depășim, iar când am trecut de ce era mai greu, nu am avut noroc de vreme bună și poate la anulʼ o să avem. Eu chiar îmi doresc foarte mult să terminăm ruta.

Momente grele în care intervine dentistul

Primul care îmi vine în minte este de natură nu fizică, ci de natură psihică. Am ajuns în zona cea mai dificilă. Muncisem mult, eram obosit. Vedeam că nu putem să înaintăm. După o zi întreagă de muncă am reușit să facem niște metri. La un moment dat era o surplombă cu zăpadă și nu știam cum să înaintăm. Era zăpadă moale, nu ne puteam agăța în ea. Din moment ce eram obosiţi și s-a stricat vremea am zis: „Lasă că venim data viitoare și știu cum să o rezolv dentistic!”. Băieții m-au întrebat: „Și cum vrei să o rezolvi?”. Am luat lopata de jos și am săpat vreo doi metri cubi. Am îndreptat-o pur și simplu. Apoi am reușit să bag în zăpada moale niște ancore de zăpadă pe care m-am cățărat. Am construit o inginerie acolo. Am reușit să trec, dar am terminat transpirat, obosit, cu gâtul uscat de la respirație după o oră. Am reușit să înaintez fabuloasa sumă de cinci metri.

Am fost trei alpiniști: doi români: Marius Ganea și cu mine. Al treilea era slovac: Peter Hamor, partenerul meu obișnuit de expediții. Peter are 30 și ceva de expediții. A urcat toți optmiarii, a făcut rute în Himalaya și a zis că nu a mai făcut expediție așa grea. Poate merită menționat că acești cinci metri pe oră, pe care i-am făcut, au fost mult mai grei decât ceea ce eu urc în munții noștri într-o oră. Urc peste 1000 de metri. Mi se pare ușor față de ce am făcut acolo, cei cinci metri.

E un obiectiv noua rută?

Nu, nu ne obligă nimeni. Nu am avut niciun moment de ezitare fiindcă știam că sunt corzile puse. Am zis: „Hai să lăsăm din lucruri pe aici că venim la anuʼ!”. Când am luat decizia să coborâm am văzut și portița că totuși nu renunțăm de tot. Peter a zis: „Bine, vedem. Hai că las și eu un cort aici”. El a lăsat cele mai multe lucruri de fapt. Când ești obosit ai alt psihic și nu e bine să iei niște hotărâri foarte mari, mai ales în sensul de a nu face ceva. Ești afectat psihic. Mi s-a părut că e puțin în dubiu. Eu am plecat mai repede din Nepal. Ei au rămas câteva zile în plus. Marius mi-a zis când ne-am întâlnit la o emisiune că era și Peter super hotărât să ne întoarcem.

O să îngroape zăpada multe din corzi, dar nu o să le îngroape pe cele din zonele mai verticale sau surplombate. Acelea sunt cele mai importante pentru că acolo ne ajută cel mai mult să înaintăm. (Cortul) l-am băgat sub un bolovan, l-am acoperit cu niște pietre, eu sper să-l găsim. Știm locul acum. Suntem de-ai casei. Marea problemă într-o ascensiune din aceasta, în premieră, nu e neapărat faptul că sunt surplombe sau că e ceva greu psihic. Cel mai greu e necunoscutul, faptul că nu știi ce te așteaptă, că nu poți să te pregătești, nu știi la ce să te aștepți. Acum noi deja știm și e puțin mai simplu.

Nimic nu e sigur în viața asta, dar îmi doresc foarte mult (să fac ruta asta). Cred că o să mă și duc. Nu prea am reușit să ratez lucrurile pe care mi le-am dorit cu adevărat.

Frica

Îți e frică. Mi-a fost frică. E și bine să-ți fie frică pentru că devii atent. E un mecanism de apărare. Aici fiind o zonă în care erai pe corzi fixe, dacă faci o greșeală cu carabiniera, nu o închizi bine și îți iese de pe coardă și cumva cazi, s-a terminat. Te duci 1000 de metri! Îți e frică, dar noi încercăm să ținem frica într-o anumită marjă. Încercăm să nu lăsăm frica să ne afecteze deciziile. Dacă îți e foarte frică, noi zicem că mai bine e să pleci acasă, dacă nu mai poți controla. Din cauza fricii iei decizii greșite. Încercând să faci ceva mai safe ajungi să faci o prostie mai mare. De exemplu dacă îți e frică de furtună și de vremea rea, și nu reușești să-ți controlezi frica, ajungi să te grăbești, să faci alte greșeli sau invers. Poți să mergi foarte atent și să nu pățești nimic și pierzi timp și te prinde vremea rea.