administrație

Ce așteptări am eu de la profesori după grevă

În câteva zile greva profesorilor va fi uitată și pomenită convenabil de fiecare atunci când are nevoie. De părinți și politicieni când va fi vorba de performanța profesorilor și de profesori în răspuns, mai ales că revendicările lor nu au fost împlinite în totalitate.

Așa că trebuie să cădem de acord asupra unor lucruri, în mod echilibrat. Profesorii au câștigat două lucruri.

O serie de avantaje financiare care sunt un plus, deși mic. Este vorba de o mărire a salariului de bază și de o primă, care împreună le-ar putea duce la un plus de 25 la sută. Poate, de-a lungul timpului, încadrarea debutanților la salariul mediu net ar putea fi cea mai bună investiție.

În al doilea rând, profesorii au câștigat ceva la fel de important. O doză de respect și o conștientizare a societății că meseria lor este fundamentală. Cum se spune, a fost o și o grevă societală. Una care le-a spus oamenilor că, fără această breaslă, România este pe un drum greșit. Și sentimentul meu este că în majoritate au fost susținuți.

Iar acestea trebuie să le marcăm ca plusuri, în limitele societății noastre. Fără o reformă profundă a altor sectoare, un trai mai bun nu va fi posibil.

Dincolo de asta, profesorii sunt la rândul lor datori cu câteva chestiuni față de societate. Unele care pot fi realizate separate de salarizare. Dar care arată calitatea corpului profesional.

Așadar, ce mi-aș dori eu de la profesorii din România

Să-și declare la Fisc meditațiile, acolo unde este cazul. Nu poți să lupți pentru drepturi mai mari, dacă nu-ți respecți obligațiile față de societate. Este o incomptabilitate aici. Efortul trebuie să vină din breaslă, să fie o conștientizare. Iar părinții trebuie să spună presiune aici.

Corpul profesional al profesorilor trebuie să arate onoare și demnitate. Sindicatele nu sunt bune doar la mărirea salariilor. Acestea trebuie să lupte pentru curățenia demersului didactic. Vreau să-i aud protestând față de plagiate, imposturi și politizare masivă. Pot sprijini oameni coerenți unde este cazul și pot protesta față de managementul exclusiv politic. Au arătat că sunt o forță, o pot folosi pentru curățenie.

Să ceară standarde de performanță internă. Sunt primii care trebuie să pună în discuție în organismele interne școlile care nu dau performanță. Mă refer la cele ale căror copii nu reușesc să treacă in corpore Bacalaureatul. Ei trebuie să pună primii în discuție existența acelor școli.

Și poate una de visător. Aș vrea să știe că datoria lor nu este doar față de vârfuri. Acestea se vor descurca negreșit, prin meditații, efortul părinților și posibilitățile pe care ți le dă accesul la clasa mijlocie. Esența lor profesională este să nu lase niciun copil în urmă. De fapt să scoată la final un corp mediu școlar capabil să opereze cu conceptele materiei lor.

Nu cred că toate acestea pot fi realizate deodată și nici pe termen scurt. Dar cred că sunt deziderate obligatorii ca să putem progresa împreună. 

Out of the Box #6 De ce cheltuim banii pe sport

Iată o întrebare la care trebuie să răspundem, mai ales dacă este vorba de bani publici. Și sigur că sunt mai multe argumente pro și contra. Dar aici căutăm un înțeles care să ne vorbească despre speranță. Discut cu lorand Balint despre puterea de a însufleți a sportului folosind ca argument și cartea lui Matthew Perry, Prieteni,iubiri și marele lucru îngrozitor.

Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.

Patru reguli de știut înainte de un cutremur

Guest Post: Claudius Moscu

Claudius Moscu este profesionist în pregătire pentru situații de urgență și securitatea muncii. Mi-a scris după una dintre emisiunile dedicate cutremurului și lucrurile pe care le avem de învățat.

Regula 1

”Câteva lucruri vreau sa îți spun care ar putea sa vina in completarea celor discutate astăzi. In primul rând legat de simulările de urgentă care se fac/ar trebui sa se facă la locul de munca. Bun, lucrez in domeniu, am întâlnit multe persoane din diverse domenii de activitate. Pot sa îți spun ca, de regula, cu cât domeniul de activitate presupune un nivel de risc mai ridicat pentru lucrători sau cu cât lucrătorul este mai expus, cu atât interesul pentru o pregătire adecvată pentru situații de urgentă este mai mare. Cu alte cuvinte, si aici iau nivelul cel mai scăzut de conștientizare, oamenii de la birouri au tendința sa bagateliza serios pregătirea pentru situații de urgentă si chiar cea legată de securitatea la locul de munca (desi asta este o alta discuție).

De multe ori participarea la instruire si atentia la subiectele tratate este foarte redusă. De multe ori, chiar in timpul unui exercițiu de evacuare, am avut reacții “eu am o întâlnire foarte importantă, nu am timp de prostii din astea”, iar o astfel de situație, daca nu este corect gestionata si, mai ales, daca vine din partea unui membru al managementului, lasă urme serioase in comportamentul si atitudinea celorlalți lucrători. Pentru ca si cultura organizației si atitudinea leadershipului influentează interesul lucrătorilor fata de pregătirea pentru situații de urgentă. Și, atunci, oamenii de ce sa facă simulări daca tot nu ii interesează si nu au timp pentru astfel de prostii?! Poate de aici rata celor care au spus ca nu au făcut niciodată un astfel de Exercițiu de simulare de urgenta

Regula 2

Al doilea lucru – ai spus la un moment dat îngrijorările tale legate siguranța in anumite clădiri, cum ar fi un teatru. Ai foarte mare dreptate si da-mi voie sa împărtășesc ceva cu tine, un lucru pe care mereu il împărtășesc celor pe care ii instruiesc. O situație de urgenta nu se întâmpla in mod obligatoriu acasă sau la locul de munca, acolo unde, de obicei, lucrurile pot fi mai bine ținute sub control. Sunt la pensiune/hotel pe Clisura Dunării si la ora 4 dimineața se produce un cutremur (intenționat am dat acest exemplu). Ce fac? Aceasta întrebare mi-o pun de fiecare data cand intru intr-o clădire pe care nu o cunosc. De fiecare daca cand intru intr-o clădire pe care nu o cunosc caut ieșirea de urgenta, memorez drumul către ieșirea de urgenta sau recapitulez in minte drumul pana acolo. Sunt foarte atent la traseu, sunt atent la orice obstacol. Primul loc pe care il fac in camera de hotel este sa ma uit pe planul de evacuare si sa fac fizic traseul pana la usa de urgenta. De ce? – simplu! Când suna alarma de incendiu, cand are loc un cutremur, nu o sa am timp sa ma uit pe planul de evacuare, ci va fi vital pentru mine sa il cunosc. De multe ori merg pe traseul de evacuare si de am avut nevoie sa intervin la Recepția hotelului sa elibereze calea de evacuare de urgenta sau sa deblocheze usa de evacuare de urgenta. La început, cei de la receptie au o reacție amuzanta, dar se încheie rapid in momentul in care le spun ca daca nu rezolva in acel moment, ma duc sus, iau bagajul, părăsesc hotelul si notific autoritățile. Păi in acel moment, se rezolva totul.

Regula 3

Al treilea lucru – fiecare ar trebuie sa analizam riscul înainte de a intra intr-o clădire. Nu intru in clădiri care nu mi se par sigure sau de unde nu am cum sa scap. Nu se poate mai simplu decât atât – nu intru acolo. Poate sunt un caz fericit ca pot alege. Însă, aceasta alegere fiecărui individ sau a unui mare număr de indivizi de a intra sau nu intr-o clădire poate influența decizia proprietarilor/administratorilor acelor clădiri sa facă ceva. Daca nimeni nu vrea sa închirieze un spațiu comercial sau un birou pentru ca nu este intr-o clădire veche poate determina proprietarul sa inițieze o consolidare. Daca numărul clienților care accepta sa între intr-un club care nu are ieșire de urgenta sau se afla intr-o clădire nesigura, administratorii fie vor îmbunătății situația, fie vor da faliment. Poate suna puțin naiv, dar asta gândesc eu.

Regula 4

Al patrulea lucru – reacția oamenilor cand un individ intervine pentru ca lucrurile nu sunt in ordine. Intervin de fiecare data cand văd ușile de evacuare legate cu lanț sau blocate cu obiecte. M-am bucurat de reacția pozitivă a managementului unor magazine mari cand le-am semnalat problemele legate de siguranța clienților lor. Dar, ciudat, am fost singurul care a reacționa iar oamenii din jurul meu m-au văzut pe mine clientul cu fumuri cand, de fapt, imi exprimam îngrijorarea fata de siguranța lor si mea si ceream magazinului sa rezolve acea situație, pentru siguranța lor si a mea.

Concluzie – desi mulți imi spun ca fac toate acestea pentru ca este o chestie legată de profesie, eu nu cred lucrul acesta. Eu cred ca tine de alegerea individuală. Si poate ca si acest mesaj ar fi important pentru oameni – exprima-ți îngrijorarea fata de siguranța ta indiferent ca te afli la locul de munca sau in vacanța si alege sa nu accepți compromisuri când aceste compromisuri îți pot pune viața in pericol.

Foto Shutterstock

Out of the Box II #2 Cât merită o statuie să stea în public

În sectorul 2 a avut loc o dezbatere politică pentru îndepărtarea statuii filosofului și scriitorului Mircea Vulcănescu, celebru în anii 40, dar cu simpatii naziste și cunoscut antisemit. Deși legea impune scoterea statuii de pe soclu, acest lucru nu s-a petrecut. Pentru Cătălin Striblea și Lorand Balint este un moment potrivit să discute despre rostul și rolul statuilor în spațiul public. Și mai ales despre durata lor de viață. 

Lorand Balint este om de marketing, Head of Publicis Sports. a lucrat în companii globale de marketing, în poziții de top. Este școlit la ASE, dar are cursuri la New York, Boston, Londra, Ierusalim, Amsterdam. Predă ca profesor asociat la ASE sau la MBA-ul Româno-Canadian. Este editorialist în publicații de afaceri sau de sport.

Modelul Bolojan. Câteva elemente care pot fi preluate

Săptămâna trecută am fost la Oradea pentru Deșteptarea României, campania Europa FM care pune în dialog experți sau politicieni cu publicul și jurnaliștii. Este un dialog în trei părți care iese din logica obișnuită a taberelor pe care le vezi în presă și ne pune să gândim soluții.

În octombrie, am vorbit despre administrație publică sau modul în care ne arată orașele. De asta am fost la Oradea, considerată de mulți români un model de reușită și civilizație administrativă. O să încerc să explic ce-am văzut și ce-am înțeles din modelul aplicat de Ilie Bolojan, fostul primar al orașului. Mai jos, găsiți întreaga emisiune.

Refacerea fațadelor

Multe dintre fațadele caselor din centru sunt refăcute. Începând din 2010 a existat un program al primăriei care le-a pus la dispoziție oamenilor împrumuturi cu care să refacă fațadele. Programul nu a avut succes. Adică mai nimeni nu a vrut să facă asta. Apoi impozitele au fost mărite de cinci ori pentru cei care aveau fațade neîngrijite.

Impozitul pe un apartament cu două camere este un pic peste 200 de lei la Oradea. mărit de cinci ori ajunge cam la 1100 de lei pe an. Asta vine ca o presiune pentru cei care au aceste case. Apariția acestui tip de supraimpozitare i-a îndemnat pe oameni să recurgă la împrumuturi de la primărie, pe care le pot rambursa în sumă fixă și fără dobândă.

Iar dacă într-un imobil sunt mai mulți proprietari care nu se înțeleg asupra renovării, este de ajuns să pui partea ta într-un cont al primăriei și nu vei mai plăti supraimpozitarea. Programul s-a urnit mai greu, dar când a plecat de pe loc, oamenii au dorit să aibă și ei fațade frumoase ca vecinii lor

Impozitele și taxele suplimentare apar însă într-o multitudine de situații

Termoficarea nu dă rateuri

Orădenii plătesc cel mai mare preț al căldurii din țară, cu cea mai mică subvenție. Încerc să fiu mai clar. Orădeanul plătește cel mai mare preț la căldură, dar gigacaloria este cea mai ieftină din țară. Iar subvenția cea mai mică.

Politica primăriei este ca banii statului să meargă în investiții. Asta va reduce valoarea prețului căldurii, în timp. Concomitent, însă, autoritățile au reparat rețeaua de furnizare și au făcut investiții de 130 de milioane de euro în termoficare. Adică plătești, dar chiar ai căldură și apă caldă. Debranșarea de la rețea este imposibilă într-o zonă bine delimitată. Blocurile noi se racordează la rețeaua primăriei.

Parcările costă

Vrei să parchezi pe stradă la Oradea? Scoți măcar doi lei pe oră. Sau bagi mașina într-o parcare supraterană făcută de primărie. Chiar dacă ai avea loc de parcare în fața casei tale. Autoritățile cred că poți să mergi trei sute de metri de la mașină până acasă.

Și apoi sunt prețuri diferite de la cei care parchează în fața blocului până la cei care parchează la depărtare. Ideea autorităților este ca în timp parcările să devină o afacere rentabilă și pentru primărie, dar și pentru privați. De asta prețul plătit pentru cei 20 de metri pătrați de parcare pe care-i primești trebuie să acopere costul de construcție și întreținere. Și, da, parcarea este un serviciu, nu o obligație a statului față de cetățean. Cât despre parcarea pe stradă sau pe iarbă, aceasta nu durează mai mult de zece minute. Până apare Poliția Locală.

Exproprierile, secretul administrației

Nici Ilie Bolojan, nici actualul primar Florin Birta nu stau pe gânduri când vine vorba de dărâmat imobile care au fost proprietate privată. Este cazul unor care au făcut loc unei parcări lângă spitalul local. Și ale altora 19, dărâmate ca să treacă un drum străpungere către un cartier aglomerat. Și vor veni în continuare.

Un ascultător i-a spus lui Ilie Bolojan , în emisiune, că din cauza asta este un om fără suflet. Fostul primar i-a răspuns că „interesul comunității este mai mare” și că oamenii sunt despăgubiți cu banii înainte și în mod just. În particular spune că a fost înjurat, scuipat și blestemat pentru deciziile acestea, dar că ele sunt corecte pentru comunitate.

Funcționari puțini și bani de investiții

Ca să poată oferi servicii de calitate, o administrație trebuie să aibă bani, spune Ilie Bolojan. De asta ai de ales între un număr mare de funcționari și banii de investiții. Cu cât ai mai puțini angajați, cu atât mai mulți bani de investiții. Lucrurile nu merg mai prost așa, musai. De exemplu, o autorizație de construire se poate da la Oradea în cinci zile, la urgență. Dar un funcționar te sună după patru ca s-o ridici.

Desigur, astea sunt exemplele pe care le vezi și le auzi de la distanță. Evident că sunt o sumedenie de probleme care trebuie rezolvate. Evident că sunt greșeli și că multe lucruri de rezolvat. Și, evident, nu totul este perfect la Oradea. Acestea sunt bune practici care pot fi preluate.

Și încă ceva

Ilie Bolojan spune că este mai ușor să faci toate astea într-un oraș mic. Că e mai ușor la Oradea decât la București. Și adaugă că nimic din astea nu se poate face fără majoritate în Consiliul Local. „O majoritate care să-ți permită să lucrezi patru ani. Măcar un mandat.”

Înțelegeți acum reticența lui de a veni la București. Cât despre președintele Iohannis, îl consideră neinspirat, în ultima vreme. Iar despre Florin Cîțu spune că este lipsit de autoritate. Asta înseamnă că România mai are un pic de așteptat

Foto: Cristi Popescu

Ai lucra vreodată la stat, în România?

Săptămâna trecută am primit un mesaj important de la statul român. Unul subțire, este adevărat, dar poate are însemnătate. Și poate ne arată că se poate și la noi.

Poate unii dintre voi au aflat între timp că la Casa Națională de Asigurări de Sănătate s-au organizat concursurile pentru funcția de director județean.

Iar aceste concursuri au avut un final dezastruos. Dezastruos este puțin spus mai ales că pentru posturile alea au concurat și directori în funcție. Doar 5 din 33 de concurenți au reușit să îndeplinească baremul de 70 de puncte. 21 nici nu s-au prezentat. Iar concursul s-a ținut pe baza unei bibliografii pe care au avut-o la dispoziție. 

M-am uitat pe întrebări și mi-am dat seama că ceea ce aveau de făcut era să știe foarte bine baza legală și modul de funcționare ale instituțiilor lor.

Pentru un profesionist ar fi trebuit să fie un concurs al conceptelor uzuale. Mai ales că vorbim aici de oameni care gestionează uneori bugete de miliarde de lei. Să ne înțelegem, oameni buni, acești directori au cele mai mari bugete din fiecare județ. Și ei ne gestionează banii noștri. 

Iată aici o sinteză a sumelor de care vorbim

Și atunci unde este semnul bun mă veți întreba?

Semnul bun este că acest concurs a fost organizat pe bune și că nu au mai fost admiși oameni care nu au putut să îndeplinească un criteriu minim. Și ca să nu existe probleme, în ciuda protestelor, numele și punctajele candidaților au fost publice. Asta înseamnă că organizatorii au ținut să ne arate că este posibilă onestitatea în România. 

Mai mult, acest tip de comportament vine după imensele scandaluri din toamna trecută și din urmă cu câteva zile. Știți voi, cazurile Ianculescu, Musteață, cel al secretarului de stat Puiu. Este ca și cum cineva spus, gata, să încetăm cu golănia politică, cu clienții de partid și să-i chemăm pe profesioniști. 

Eu unul aș căpătă încredere dacă statul român îmi dă un astfel de semnal. Domnule, dacă pentru prima dată avem ocazia să lucrăm bine la statul român. Dacă aici sunt niște oameni serioși.

Dar ai lucra vreodată la statul român?

Mai este o chestiune. Statul acesta pe care-l criticăm atât de mult, are în sfârșit nevoie de noi. Foarte multă vreme el a fost luat prizonier, noi am fugit de el și am așteptat să lucreze pentru comunitate. S-ar putea să fie acesta începutul unei schimbări. Sau s-ar putea să fiu eu naiv. 

Sunt astăzi destul de multe argumente ca să lucrezi la stat. Salariile sunt peste medie, cele mai mari din România, programul este corect, drepturile și beneficiile le știți deja. Îndrăznesc să cred că nici viața nu e prea rea. Și acum a venit și un semn că se poate mai bine și cu onestitatea. 

Iar eu aș vrea astăzi să vă testez și să văd în ce măsură ați vrea să lucrați pentru statul român. Iar pe cei care lucrați acolo să ne spuneți dacă merită sau  nu să ne alăturăm vouă. 

Aceasta a fost întrebarea mea la România în Direct. Iar răspunsul a fost aproape unanim, nu. Acesta nu este un sondaj, evident. Dar România în Direct arată cum percep oamenii relația cu statul. Și este absolut dureros.

Lumea se ferește de stat pentru că el înseamnă corupție, nepotism, lipsă de libertate, performanță. Nici măcar recompensele și salariile mari nu-i atrag pe oamenii activi. Ei văd statul ca refugiul unor incompetenți. Și toată lumea știe că toate concursurile sunt măsluite.

Ascultați, vă rog, ce spun majoritatea celor de mai sus în ediția de marți a României în Direct!

Aș pune mâna în foc că nu este peste tot așa. Că există destule insule administrative corecte și funcționari care știu ce fac. Și-mi dau seama că cel mai mare efort pe care trebuie să-l facă clasa politică este unul și mai complicat. Pentru că este legat de așteptări. Este ușor să mărești salarii, dar mai greu să stabilești încredere. Căci despre asta e vorba. Poate, dacă săptămâna viitoare mai apare un concurs cu rezultate excepționale, atunci lumea o să creadă mai mult.

Ce are de făcut statul român este să facă curățenie. Dar nu o poate face începând din instituții. Putregaiul începe de la clasa politică. Dați-i afară pe cei care mint sau fură și o să vedeți rezultate în scurt timp. Fiți transparenți și spuneți adevărul și o să aveți parte de o surpriză.

De ce am spus că filmul Colectiv este minunat

Marți dimineață, în Deșteptarea, Cătălin Tolontan a vorbit despre filmul Colectiv în care ”joacă”. Filmul este nominalizat la Oscar, de două ori, iar Tolo spune că este un film al speranței. Vlad Petreanu a spus că nici vorbă de așa ceva, că nu poate fi decât un film care arată modul în care România nu funcționează.

Intervenția întreagă o găsiți la acest link. Merită ascultată.

Eu aici sunt de partea lui Tolo. Cred că e un film al speranței. Cred că e un film care arată o țară mai aproape de normalitate decât credem. O țară zguduită de tragedii și de neputință, dar o țară care se luptă. O țară care are speranță de viață.

Este un film care-ți arată că în România se pun întrebări, că se pot deschide uși, că nu toți oamenii sunt otova. Și că ne pictează așa cum suntem cu bune și rele. Da, spitalele țării nu funcționează, dar oamenii nu au uitat ce este rău sau bine. Da, politicienii nu sunt perfecți, dar au încă niște răspunsuri.

De ce este minunat?

Cu o zi înainte de această discuție, am vorbit la radio despre nominalizare. Și am spus la un moment dat că filmul Colectiv este minunat. Și apoi am început să dau în bâlbâială pentru ce-am zis. Mi-a trecut prin cap că o să mă judece lumea c-am folosit cuvântul minunat. Căci cum ar putea să fie minunat un film izvorât dintr-o așa tragedie? Și aproape mi-am luat cuvintele înapoi.

Dar îmi dau seama că de fapt despre asta e vorba. Este un film minunat când te gândești la modul în care este făcut, la mesajul său și la scopul pe care vrea să-l atingă. Adică realizatorul reușește prin arta sa să te facă să vibrezi. Nu doar canalizează o emoție, ci îi dă și un sens. Și de asta, arta sa este minunată. Și de asta este și acolo între marile filme ale lumii, în acest an. Nu pentru că noi am trăit o dramă, ci pentru că Nanau a știut să o cuprindă cel mai bine în o sută de minute. Și să o facă să te urmărești cu sufletul la gură, deși deznodământul său este cunoscut.

Căci acesta nu este un film de propagandă, cum zic unii gândindu-se la Voiculescu sau la Tolo. Este un film care-ți arată trăirile unei societăți în fața unei tragedii. Și modul în care încearcă să se apere, să progreze și să se salveze. Și poate modul în care poate să ofere un pic de alinare celor aflați în necaz.

Filmul e găsește HBOGO și aici este trailerul

Iar aici este interviul meu Alexander Nanau, regizorul filmului

Pe cine a deranjat transparența lui Voiculescu

Premierul Florin Cîțu a anunțat că, foarte curând, la Ministerul Sănătății se va deplasa propriul său corp de control ca să vadă dacă publicarea unor date despre testare și vaccinare este avizată.

Am avut o discuţie cu şeful Corpului meu de control în această dimineaţă, se autosesizează să vadă dacă a fost respectată toată legislaţia, avizele dacă au fost date şi vom vedea.”

Florin Cîțu

Dar pentru că domnul Cîțu nu terminase să ne lase cu gura căscată a continuat.

„Este vorba despre publicarea unor informaţii care ţin de mai multe instituţii şi atunci trebuia să existe și avizul acelor instituţii”

Florin Cîțu

Răspunsul lui Vlad Voiculescu a fost mai curând candid. Un fel de habar nu am ce vor ăștia. Și a invocat interesul public, sugerând că a deranjat pe cineva.

Ce date a publicat Voiculescu

Acestea sunt rezumate cel mai bine într-un articol din Libertatea

El ne arată diferențe fundamentale între județele țării în privința testării. În unele se testează bine, ca la București sau la Timișoara, în altele în bătaie de joc ca la Giurgiu sau la Vrancea. Diferențele sunt uriașe și inexplicabile. Și nu sunt singurele lucruri pe care statul nu le explică în această pandemie. Și refuză să le explice.

Ce nu (mai) știm

Jurnalista Emilia Șercan a făcut o listă într-o anchetă numită Secretistan și publicată de PressOne.

Din această anchetă, rețin următoarea listă de mai jos

Nici acum, la un an distanță de la debutul epidemiei în România, nu știm câte teste se fac zilnic în fiecare județ.

Nu știm numărul zilnic de decese din fiecare județ, nu știm grupa de vârstă sau sexul celor infectați.

Nu știm nici cine face parte din Grupul de Comunicare Strategică.

Nu știm dacă Ministerului Sănătății sau Institutul Național de Sănătate Publică au un cuvânt de spus în deciziile legate de comunicarea publică a datelor legate de epidemie.

Nu știm de ce comunicarea oficială e dictată de structuri militarizate ale statului.

Nu știm care e rata reală de răspândire a virusului pentru că modul de calcul al acesteia a fost stabilit de rațiuni politice și nu științifice.

Nu știm de ce statul face atât de puține teste – dar știm că românii au scos din buzunarele lor peste 120 de milioane de euro pentru a se testa „la cerere”

Emilia Șercan

Acesta este conflictul. Unde ajungem

Nu trebuie să căutăm mult să vedem cine are dreptate aici. Interesul public spune că este obligatoriu să avem date precise și clare despre cum se lucrează în fiecare județ. Locuitorii au tot dreptul să afle dacă la ei se testează mult sau puțin, dacă rata de infectare este reală sau nu. Pentru că aceste date întăresc sau slăbesc dreptul lor la viață.

Nepublicarea acestor date și ținerea lor la secret este un atac asupra drepturilor lor constituționale.

Invocarea unor avize de cine știe unde, de la servicii, armată sau DSP-uri este o situație care se situează între ticăloșie și prostie. Sau în ambele deodată. Aici nu este niciun secret. Iar încercarea de înăbușire sub acest pretext este cel puțin comică. Nici măcar nu ai cum să duci o astfel de luptă politică. Este o acțiune de Gâgă.

Pe cine a supărat Voiculescu de s-a urnit PNL de așa manieră?

O posibilitate ar fi că scoaterea la lumină a incompetenței dăunează liderilor locali. Pentru că acum populația vede cu ochii ei cine este prost sau bun. Și cu un număr de teste atât de mic, avem mulți proști. Dar asta știam deja. Deci ce-i supără?

Trebuie să facem un pas mai departe. Către bani. Definiția de caz de astăzi, aparent este menită să protejeze resursele statului. Astfel cazurile probabile se testează doar dacă sunt ȘI contact direct. Și dacă au simptome. Pe scurt, statul român nu testează posibili asimptomatici și nu face anchetă epidemiologică.

Dacă omul are o suspiciune, atunci este invitat la privat. Și aș ajungem la cele 120 de milioane de euro amintite în ancheta Secretistan. Ne-testarea de la stat e o afacere bună. Dacă statul se apucă să testeze, unii vor pierde bani. Și asta supără foarte tare.

Și mai e ceva, dar asta plutește ca o boare și deocamdată nimeni se uită la ea. Voiculescu a publicat și centrele de vaccinare. Nici ăsta nu e un secret. Decât dacă se vede că unii sunt mai esențiali ca alții. Și c-au făcut eforturi să ajungă la vaccin mai repede și mai bine ca alții. Poate laolaltă cu membri de familie.

Într-un interviu pentru TVR, vicepremierul Barna spune că sesizarea vine de la o instituție din zona apărării. Vă las să meditați asupra acestei fraze.

Poate nu întâmplător, în acest context, a mai fost auzită peste zi vocea lui Cîțu care spune că se vaccineze cât mai mult, acolo unde se poate, chiar dacă sunt persoane din etapa 3.

Bani și esențiali speciali. Aceasta este miza acestei transparențe care tocmai va fi controlată.

Am mai scris despre asta

1200 de Euro și ai permisul de conducere acasă

Știrea că Florinel Coman, fotbalistul FCSB-ului are un permis de conducere dubios, din Ucraina, a fost o surpriză într-un singur sens. Permise nașpa se pot lua și din România. Adică de la Suceava, de la Argeș. De ce din Ucraina. Probabil pentru că este ieftin și vine repede, chiar și din Donbas.

Am văzut recent că există și rețeaua Congo, care a dus zeci de permise în țară.

Totuși cât de ușor este să obții un permis nelegal în România?

Asta fost întrebarea de la România în Direct, iar ediția integrală o găsiți mai jos. O să încep cu o afirmație la care te-ai gândi mai puțin. Și anume că un specialist din sistem poate vedea de la distanță unde se iau șpăgi sau nu. Asta se vede după numărul de examinați. Când la un județ se testează de două ori mai mulți candidați decât în altul, cu aceeași oameni, atunci sunt suspiciuni. Asta ne-a povestit un fost șef de Direcție.

Apoi, am aflat că există un sistem creat de examinatori care să pună piedici cursanților și să-i aducă în situația de a lua șpagă. Cu o frână de la dublă manșă, cu o atingere de volan, totul e permis. După ce cazi o dată sau de două ori, mai dai și șpagă.

Sau cumperi permisul cu totul

Asta mi-a povestit un tânăr care lucrează în străinătate. După ce a picat o dată, a trimis apoi bani acasă, 1200 de euro, cu care tatăl lui a cumpărat permisul. Se simte vinovat? Nu. Pentru că toată lumea face la fel. Și pentru că el a fost pus în situația de a da șpagă chiar de autorități.

Știe să manevreze utilajul pe care-l conduce? Nicio problemă. Și oricum nu ar fi știut după cele 30 de școală pe care le-ar face. Așadar, calificare la locul de muncă. Și e cu sufletul împăcat, să fiu fără grijă. Ar face la fel cu copilul lui? Probabil că da, pentru că asta e România.

Ascultați și vedeți modul în care granițele dintre bine și rău devin neclare în acest interviu.

Iar la final, poate ne gândim cum ar putea să fie rezolvată această problemă. Dinspre Poliție care crede că 5500 de lei pe lună nu e un salariu motivat sau dinspre popor care vrea să facă repede și fără dureri de cap orice. Mai ales când ai șpăgari în față. Știu, imposibil.

La noi, doar șpaga și incompetența pot fi opere de artă

Cea mai faină imagine pe care am văzut-o vreodată într-un muzeu este cea de la Musee d’Orsay din Paris. Într-o vineri după-amiaza, în fața marilor clasici, se aflau câteva clase de copii. De la cei mici, care se tăvăleau de plictiseală, până la liceeni cuprinși de vervă sau de agitație fără telefon.

Cum ar trebui să fie

Profesorii gesticulau, povesteau, le arătau o lume. Le deschideau o lume. Nu o să ieși expert în artă din povestea asta, dar o să-i prinzi câteva înțelesuri și o să ai gustul de a te mai uita și după altceva. Iar mintea umană află că expresia, ideea și imaginea nu trebuie să se întâlnească în perfecțiune fotografică. Ci, uneori, să te pună la încercare.

Eu nu am nicio pretenție legată de artă, dar îmi plac mult muzeele. Peste tot în lumea asta, vacanțele noastre s-au petrecut în muzee. C-a fost vorba de Londra, Shanghai, Edinburgh, Viena sau Singapore, întotdeauna le-am căutat. Și obligatoriu pe cele de artă modernă. Cele care scot „drăcoaicele” din tine. Cele ale căror înțelesuri îți scapă sau te pun la încercare. Cele care te obligă să te gândești mult, apoi să pleci nemulțumit. Cele în care nu înțelegi tot pe loc sau în care ai un fulger. Sau unele în care te uiți la imagini crude amestecate cu muzică cacofonică. E o incursiune în mintea omului care pe mine mă provoacă de fiecare dată.

Dacă aveți curiozitatea, intrați pe Instagramul meu c-am salvat vreo două vizite în Highlights.

Sunt și în București două locuri de genul acesta care chiar merită: MNAC și MARe.

Două la primărie

De asta zic că ce-am văzut în holul Primăriei Sectorului 1 mi-a stârnit mai mult curiozitatea decât orice alt sentiment. Cine sunt oamenii aceștia și ce vor? Că rău sigur nu vor ei. Și așa am aflat că expoziția nu e cu draci, ci cu niște draci de studenți selectați chiar de Uniunea Artiștilor Plastici.

Nu mă miră nici că e scandal. Când o operă de artă intră în lumea obișnuită nu poți să te aștepți să o iubească tot poporul. E aproape corect să fie invers. Când Brâncuși a arătat Consiliului Local bustul lui Carol Davila a ieșit scandal. Că nu e ce trebuie. Și aceea e o sculptură foarte cuminte. După 120 de ani, lumea e mai îndrăzneață, dar instinctul este de respingere al necunoscutului.

Apoi când Brâncuși a vrut să-și doneze operele în țară, l-au luat în primire academicienii.

Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“.

George Călinescu, 7 martie 1951

Mă scuzați de comprație, dar ce vreau să spun cu ea este că și artiștilor uriași li se pun la îndoială ideile, darămite unor necunoscuți.

Arta văzută de la covrigărie

Nu mă miră nici că jumătate din scandal este turnat politic. Oamenii de la PSD și-au luat publicul la mișto de mai multe ori. De ce nu ar face-o și de data asta? Au tot ce trebuie. Lucrări ieșite din tipare, un loc atipic, un adversar politic care mai e și străin pe deasupra. Nu numai că ne fură țara, dar ne-o mai și spurcă. De asta, domnul Ciolacu a dat o declarație de la tejgheaua covrigăriei din Buzău.

„Nu sunt critic de arta, dar nu ştiu cât de oportun este să fie femei dezbracate în holul unei instituţii publice. Poate acesta este progresismul neomarxist. E o expoziţie interesantă, eu aş merge dacă ar fi în altă parte, dar nu la primarie, acolo merg să platesc impozite. (…) Românul intra în acel hol, îşi face cruce şi pleacă: o fi primaria, nu o fi!”

Marcel Ciolacu la RTV

Instituție publică e și muzeul. Și e plin de nuduri. Faptul că sunt câteva lucrări care vor sta câteva zile la primărie nu poate o fi dramă nicăieri. Nu sunt scandaloase, nu sunt imorale. Sunt doar altfel.

O soluție suprarealistă

Nu-s nici urâte, nici frumoase. Sunt făcute să te pună la încercare. Și mie mi s-au părut enorm de potrivite. Am hotărât să le botez. Le-aș putea zice așa:

Corupție, Incompetență, Ghișeu cu fereastră la care să te apleci, Șpăguță, Autorizație întârziată, Vinere scurtă, Autorizație de construcție în parc, Sărumâna, PUZ modificat prin PUD.

Iar dacă ar fi să le duc la guvern le-aș zice

Șpriț în Pandemie, Numiri la Ape, Politizare, Pile, Neamuri de la Partid, Ordonanța 13, Noaptea ca hoții, Parveniți

Vedeți cum funcționează? Arta asta îți face mintea să lucreze.

Câteva vizite, măcar virtuale

Altfel, aici găsiți modul în care noi prețuim arta

Dar și o idee pentru o oră în București

Și aici, alți oameni curajoși

ÎNAINTE SĂ PLECI

Poți primi toate noutățile direct pe email!