Când am reascultat interviul cu Medeea Marinescu, la editare, mi-am dat seama că are o calitate specială. Are vocea aceea de povestitor, lipicioasă, care nu-ți mai dă drumul să pleci. Medeea îți spune o poveste ce învăluie și-ți dă numai căldură. E vocea aceea care face magia să se întâmple. Ai sta și ai asculta-o la nesfârșit. Iar dacă îi vezi și zâmbetul, o să-ți dai seama că este dăruită să stea în lumina rampei.

Medeea Marinescu e actriță, dar este și muzician. Pianul l-a avut la degetul mic și nici cu pictura nu stă rău. Iar la un moment dat ar fi trebuit să studieze baletul la Sankt Petersburg. Ursitoarele i-au pus în apă să dăruiască lumii. Ursitoarele și toți oamenii din jur, căci Medeea a fost crescută de toată suflarea actoricească din România. De fapt le-a crescut printre picioare, la propriu. Până și-au dat seama că fata e actriță și au făcut-o un copil minune al cinematografului. 

Când a venit la interviu a picat pe gânduri și-a zâmbit întruna, chiar înainte de a începe

(Zâmbesc) pentru că mă simt bine, deocamdată, în momentul ăsta. Sunt într-o oarecare vacanță, am proiecte, am doi copii sănătoși. E o stare pe care mi-o cultiv, câteodată în mod rațional. Mintea îți caută lucrurile bune din viață, ți le ordonează.

Eu mă prostesc acasă, cu copiii mei. Mă prostesc și acum. Zona asta de energie, că nu am răbdare. Toate caietele mele, toate textele mele când stăm la masă și facem lecturi pentru piesele de teatru, toate sunt pline de desene. O pot confirma toți colegii. Eu desenez pentru că nu am răbdare să stau la masă. Nu am niciun fel de studiu legat de desen, desenez așa. Sunt artistă de nevoie. Energia mea trebuie să se ducă, trebuie să fac tot timpul ceva.

Când au descoperit? Cred că la Buftea, că nu aveau cu cine să mă lase. Sunt aia mare a familiei, că mai am două surori gemene mai mici. Nu a zis nimeni că sunt artistă. Așa s-a întâmplat. Prima mea apariție a fost în ʼ77 filmul „Iarna bobocilor”. Chiar l-am revăzut. Aveam 3 ani. Atunci se cheamă că a fost nepotism. Tata filma. Era directorul de imagine. Aveau nevoie de un copil și au zis: „Uite, luăm copilul tău!”. Era ludic și nu aveam inhibiții pentru că am trăit pe platoul de filmare. Nu am fost timorată de lume, de aparat de filmat, de lumini, proiectoare. Din contră. Eram foarte obișnuită cu așa ceva

La filmul „Ion”, unde nu am filmat. A fost minunat. Am stat luni de zile acolo, fiindcă se filma pe lângă Sibiu. Am stat cu părinții mei o lungă perioadă la Sibiu, pe lângă foarte mulți mari actori. Acolo m-au învățat primele versuri din Eminescu de la Poldi Bălănuță. I-am cunoscut, am stat lângă ei acolo. I-am cunoscut pe Octavian Cotescu, pe Poldi Bălănuță, Marin Moraru. George Constantin. Am și jucat cu George Constantin.

La vârsta aia nu am furat meserie, pentru că nu gândești așa. Bine, la 4 ani aș minți, pentru că nu îmi dădeam seama de meșteșugul lui Octavian Cotescu. Îl vedeam pur și simplu, dar nu realizăm. Vă pot spune de exemplu că am o imagine care mi-a rămas în minte. Eram la filmul „Întunecare” unde lucra mama mea. Se filma pe platou la Buftea. Un film al lui Alexandru Tatos, după romanul lui Cezar Petrescu. Stăteam la filmare și era o scenă cu George Constantin pe care l-am adorat ca actor. Stăteam la filmare și atunci, nu știu câți ani aveam. Zece, doisprezece ani. Începusem să fiu mai conștientă de ce înseamnă chestia asta cu actoria. Mă uitam la el, la economia lui de mijloace. George Constantin a fost un actor care rezistă și azi, printr-un joc extrem de modern. Dacă luăm reconstituirea lui Pintilie și ne uităm, vedem ce actor uluitor a fost, înaintea timpului său. Peste câțiva ani ne-am întâlnit la filmul „Domnișoara Christina”. E o poveste foarte frumoasă. Din 1991, dar filmul trebuia făcut în 1985, 1986, doar că eram în plin comunism. Mircea Eliade era o persona non grata în cultura românească și în România. Am dat probe atunci pentru rol. Eram apropiată în Domnișoara Christina de rolul Siminei, cel mai cărnos, cel mai spectaculos. O fetiță de 12 ani. Aveam chiar vârsta personajului, pe acolo. Poate puțin mai mare, un an, doi. Am dat probe. Viorel Sergovici, regretatul, și-a făcut toată distribuția și filmul a fost oprit. Nu se putea Mircea Eliade. Filmul a apărut în ʼ91, dar el s-a filmat în ʼ90. Imediat după revoluție a zis: „Facem filmul!”, când eu deja eram spre 18 ani, eram mai mare. Încă eram totuși un copil. Filmul acela a fost făcut cu Irina Petrescu cu care mă întâlneam într-un film a doua oară. Filmasem „Singur de cart”. Irina Petrescu, Adi Pintea, George Constantin, Dragoș Pâslaru. Mariana Buruiană era Domnișoara Christina. Era o distribuție! Acolo l-am văzut pe George Constantin pe care l-am văzut când eram mică la filmare și îl urmăream. Eram înnebunită după el. Atunci am început eu să văd ce înseamnă actoria subtilă, de film. Îl urmăream și eram atât de emoționată că atunci când m-a întrebat ce e cu mine, căci nu mă știa, am fost destul de prostuță. Răspundeam monosilabic pentru că eram foarte emoționată de personalitatea lui. Avea o personalitate extrem de puternică fără să facă nimic.

Florin Piersic este nașul surorilor mai mici. A crescut cu el în casă.

Florin Piersic a fost nașul surorilor mele. Se întâmpla la filmul „Eu, tu și Ovidiu”, unde filma cu părinții mei. Mama a născut în timpul filmărilor. Erau apropiați pentru că Florin Piersic este un om pe care îl admir foarte mult, la fel ca multă lume. E genul de om care rămâne și vorbește peste ani de oamenii și prietenii pe care îi are și care au însemnat ceva poate pentru el. Unul dintre ei e tatăl meu. Tot timpul îl amintește în interviuri și mă bucură pentru că o face independent de mine, nu ca să-mi facă mie plăcere. Au lucrat la filmul „Pintea” și s-au înțeles foarte bine. Au lucrat și la „O lebădă iarna”, „Eu, tu și Ovidiu”, la mai multe filme. Filmul acela cumva l-a marcat, pentru că și pentru el a fost un rol extrem de important, Pintea. Și pentru tatăl meu totodată. E un film important.

O să mai zic o poveste că e frumoasă. Când eram mică, eram foarte obișnuită cu Florin, pentru că la multe sărbători venea la noi în casă. Venea mai ales de Sfântul Ion, pentru că pe una dintre surori o cheamă Ioana, și Vera, după numele mamei lui, iar pe cealaltă soră a mea o cheamă Mădălina, și Lucica, după numele surorii lui care s-a înecat în Prut la 15 ani. Tatăl meu era Ion, sora mea Ioana. De cele mai multe ori, la Sfântul Ion, Florin Piersic era la noi acasă. Se încingea o petrecere foarte mare. Nimeni nu mai mânca nimic pentru că Florin Piersic povestea și spunea bancuri și era cum e Florin Piersic. Toată lumea până dimineață îl asculta.

Într-o vară s-au întors de la nu știu ce filmare. Eu stăteam atunci în celebrul Cartier Evreiesc, pe strada Parfumului. Era un cartier plin de foarte mulți artiști. Au locuit și încă mai locuiesc. Îmi place să zic că strada mea avea un parfum, deși întâmplător îi spunea Parfumului. Alături locuia Francisc Munteanu, regizorul, Florina Cezar, Florina Cercel, foarte, foarte mulți. Regretata Silvia Kerim. Era genul ăla de vară sufocantă, prăfuită și liniștită. Nu erau multe mașini în București în anii ʼ80. Oamenii nu aveau aere condiționate, iar jaluzelele stăteau trase peste zi, ca să nu-ți intre soarele în casă. Era atmosferă aceea din romanele lui Garcia Marquez, alea de vară toropită. Tata a venit acasă cu Florin. Aveau ceva de discutat. Strada era goală. Noi stăteam la colțul străzii cu Romulus, în capătul unei străzi, în T, vis-a-vis de Spitalul Caritas. Peste jumătate de oră când Florin a iești să meargă spre mașina lui, nu vă exagerez, era o mare de oameni. Dacă aș povesti acum, lumea ar spune că exagerez, dar credeți-mă nu exagerez. Era o mare de oameni. Se vedea până în capătul străzii Romulus. Cineva pe obloanele alea a văzut. Au spus din gură-n gură, pentru că nu existau telefoane mobile. Și strada s-a umplut de lume, dar nu îți dădeai seama pentru că era liniște pe stradă. În clipa când am ieșit lumea a început să țipe: „Florin, Florin!”. Ca să ajungă la mașină, Florin era tras de toți. Exact cum sunt acum marile vedete la Hollywood care stau cu bodyguarzii ca lumea să nu-i sfâșie de iubire. A ajuns la mașină și s-a ridicat puțin pe tocul mașini ca să-i salute pe toți. Nu putea să plece din parcare cu mașina. Le-a zis: „Salut, popor!”, apoi s-a făcut culoar să iasă. Ăsta era Florin Piersic.

Muzica e chiar viața Medeeii. Ea s-a pregătit toată copilăria și adolescența pentru pian

Părinții m-au dus la 6 ani către muzică. Ai mei filmau „Fram, ursul polar”, care a avut două serii, cu Elisabeta Bostan. Cert e că s-a filmat și la cercul polar de nord. Au stat o bună perioadă la Sankt Petersburg, pe atunci Leningrad. Înainte de a pleca la filmare ai mei m-au întrebat: „Ai vrea să te ducem la balet, să mergi la Leningrad la balet?”. Eu am făcut și balet și îmi plăcea. Mi-au spus că o să stau acolo și vin numai în vacanțe acasă, în vacanța de vară, de Crăciun. „În rest stai acolo, înveți, dansezi toată ziua.” Am zis că nu vreau așa ceva, că mă sperie. Cine știe, poate dacă ajungeam acolo, s-ar fi legat ceva, dar ai mei m-au dat la 6 ani la pian. M-au întrebat ce instrument îmi place. Îmi plăcea muzica, cântam, dar era ceva neorganizat. De acolo s-a legat. A fost pur și simplu o pasiune cu care am rămas. Am cântat și ieri. Băiatul meu cel mare studiază pian și i-am cântat ieri Bach și m-a rugat să-i cânt o piesă foarte spectaculoasă de Rahmaninov, pe care nu o mai cânt atât de bine că mi-au anchilozat degetele.

Am intrat prima, cu media 10, la liceul de muzică. La teatru am intrat a doua și am terminat a doua. La muzică am intrat prima și am terminat prima. Acum sunt un bun ascultător de muzică. E o chestie și asta! Cred că dacă m-aș fi ținut și aș fi avut puțin mai multă ambiție, poate aș fi făcut mai mult. Din păcate în muzică nu am făcut mai mult pentru că nu mi-am propus. Muzică am început să fac serios, fiindcă am fost pasionată. Mi-a plăcut muzica, lumea care mi s-a deschis în față, în mintea mea. Cred că pentru oricine. De asta încerc și cu copiii mei. Nu știu dacă vor face o carieră muzicală, dar pentru lumea care se dezvoltă în ei, mie mi se pare esențial. Am sesizat, uitându-mă de-a lungul anilor la mai mulți actori, că un actor mare, fără să facă nimic, vine și cară după el o trenă care e lumea lui. Asta îi face să fie atât de cuceritori. Asta îi face să te uiți la ei pe scenă și să te îndrăgostești, așa cum m-a îndrăgostit de Kate Blanchet. Am văzut-o în spectacol la New York. Nu făcea mare lucru aparent. Aparent, făcea. Căra după ea o lumea. Actorii mari cară după ei, vin după ei cu o lume. Lumea aia nu se dezvoltă, nu există dacă tu nu o cultivi de undeva. Unii poate și-o cultivă mai târziu. Alții poate mai devreme, din copilărie, dar trebuie să ai o lume, altfel ești un bun executant. E ceva care se sădește.

Intrarea în rol

Aveam discuțiile astea de multe ori cu Marius Manole, mai ales că avem spectacole cum e spectacolul de comedie „Fă-mi loc!”, pe care îl jucăm de ani de zile. Acolo intrăm așa, dintr-o dată. Facem orice înainte, mâncăm, râdem, vorbim, ne enervăm, vorbim de probleme de civism, de politici, orice, iar peste 5 minute intrăm în rol. Se poate. Acolo se poate. În alte roluri, la „Memoria apei” nu se poate. Cred că depinde de la situație la situație. În „Magnolii de oțel” nu se poate. Asta nu înseamnă că stau și mă concentrez, vorbă lui Bibanu, lui Dem Rădulescu: „Cum adică să mă concentrez, să mă fac mic?”. Nu, dar e cumva altfel. Dacă eu știu că toată ziua azi, am făcut diverse lucruri, inclusiv că suntem azi la emisiune, dar undeva în mintea mea, e înșurubat și funcționează gândul că eu diseară am spectacol. E un mod de a mă aduna și cumva toată energia mea, fără să vreau, se canalizează în direcția aia. Acum sunt prezentă, mă gândesc la ce fac în momentul ăsta, dar știu că diseară voi avea spectacol. La el o să mă concentrez puțin înainte, pentru că am nevoie să mă adun puțin, altfel. Diferă de la situație la situație.

Talent sau muncă?

Sunt muncitoare și mai am ceva. Asta m-a învățat muzica. Am o rigoare a muncii sau o educație a muncii mai bine zis. La muzică nu poți să zici: „Eu sunt talentat și îmi iese! Cânt Chopin oricum ar fi”. Nu există. Poți să fii oricât de talentat. Poți să fii Rubinstein!

Cum arată celebritatea unui copil vedetă în anii comunismului?

Era un tip de celebritate. La coadă o lăsau pe bunica mai în față, când o vedeau cu mine de mână. Erau cozi la orice. Copiii toți voiau să se joace cu mine, adică eram cumva lider de grup în curtea școlii. Pe mine mă pasiona chestia cu muzica și atunci am făcut un cor pentru că făceam și teorie muzicală. Eu dirijam corul, nu învățătoarea. Tipul ăsta de celebritate, mai puțin prost înțeleasă cum e acum. Era mai asumată, într-un mod mai uman.

Comunismul a fost prima lecție pentru copilul Medeea

Nu mi s-a dat pașaportul să plec la un concurs important de pian în Italia. Erau câteva concursuri importante de muzică în străinătate. Am luat preselecția. Eram 3 copii din sute care dădeau. Eu deja aveam o carieră pianistică. Am luat concursul. Trebuia să plec la Stresa, și dacă nu mă înșel mie și fetei lui Vasile Șirli nu ne-au dat voie să plecăm. Nu ne-a explicat nimeni nimic niciodată, dar era evident. Fratele tatălui meu care era un cineast, a fugit în Franța. De atunci tata nu a mai plecat. A fost la Moscova și Leningrad de câteva ori și în rest a mai plecat în Coreea de Nord odată, cu Ștefan Iordache, la un festival. A venit securistul acasă, un domn în costum, și i-a zis mamei: „Unde e soțul dumneavoastră?”. Mama i-a zis: „Nu știți?”, iar el i-a răspuns.” Ba da. Nu rămâne el acolo.”. Am conștientizat lucrul ăsta și eram mică. Este atât de traumatizant. Nu știu cum aș putea să le explic copiilor din ziua de azi că nu ai libertate. Nu știu cum, pentru că Luca nu înțelege exact ce înseamnă dictatura, cine e Ceaușescu. Nu înțelege exact. Îmi dau seama că nu are cum, dar mai târziu aș vrea să facem exercițiul ăsta și să-i explic. Văd foarte multă lume în societatea civilă care are nostalgia comunismului. Oameni buni, am înnebunit cu toții? Uităm ce înseamnă să fii umilit? Principala umilință a comunismului este privarea de libertate. Ne naștem ca niște oameni liberi, nu suntem sclavi, ori era o formă de sclavie, de anulare a oricărei libertăți și personalități. Asta s-a întâmplat atunci. După aia știam de la ai mei și vedeam ce înseamnă umilință, pentru că ei nu voiau să facă lucrurile astfel încât să văd eu că le e greu să facă rost de carne. Vorbeau la Suceava unde aveam neamuri să ne trimită 3 kilograme de vită ca să o împartă, să le dea copiilor de mâncare. Nu voiau să vedem toate greutățile alea. Știam că nu avem cu ce să ne îmbrăcăm. Ne croia mama acasă hăinuțe. Nu sufeream foarte tare cu îmbrăcămintea, dar în schimb, cu mâncarea, cu cozile de unde venea mama umilită. A plâns odată pentru că a stat la coadă și în fața ei s-au terminat bananele. Ea a plâns de ciudă că nu a mai apucat banane după ce au stat 2 ore la coadă…

E o legătură între ce am trăit în comunism și ce trăim acum?

Da, văd o legătură între ce trăiam atunci și ce e acum. Trebuie să spun că nu cred sau refuz să cred că s-ar mai putea ajunge la acel tip de dictatură. În schimb, cred și îmi e teamă că s-ar putea instaura o ordine nefirească, pentru că regimul comunist a presupus o ordine nefirească. Uitați-vă totuși că foarte mult în societatea noastră, oamenii care ne conduc nu sunt oameni performanți. Capitalismul cu toate neajunsurile lui, presupune performanță. Noi spunem că trăim în capitalism, dar nu știu exact în ce trăim noi acum. În schimb îmi e greu să cred că e încurajată performanța. Eu nu am văzut oameni extrem de performanți în funcții publice sau niște oameni pe care să-i recomande performanța. Poți spune: „Ca ministru nu am putut, pentru că depind de o grămadă de lucruri”. Din punctul ăsta de vedere pot să înțeleg, dar vreau ca în funcția aia să fie un om care a făcut performanță.

De ce  a ieșit în stradă?

M-a scos în stradă furia. Eu am ieșit prima oară de furie acum doi ani, în acel februarie. Atunci când a fost dată Ordonanța 13. Nu știam exact ce înseamnă, dar am citit-o. Am ieșit în stradă fiindcă clocoteam de furie. Avusesem spectacol, chiar „Dineu cu proști”. Am zis: „Ce se întâmplă Doamne, e oare un alt dineu cu proști?”. M-a scos în stradă furia, pentru că nu vreau să mai fim considerați o turmă. Eu nu fac parte din turmă, nu vreau! Nu vreau să fiu luată de proastă. Vreau să te porți cinstit cu mine. Comunismul ne-a luat de proști pentru că am fost proști, pentru că am tăcut, pentru că ne-a fost frică. Acum nu vreau să-mi mai fie frică. Fac exercițiul ăsta și în anumite situații mă trezesc că poate mi-e frică. Prin exercițiul de luciditate pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi. Nu trebuie să ne fie frică!

Foto: Facebook Medeea Marinescu