Am primit o invitație la ”Son of Saul” cu câteva zile înainte de a merge la film. Și am avut de atunci sentimentul că vine un nor negru peste mine, exact ca în Independence Day. Mă așteptam ca filmul să șocheze și să fie ca un pumn în stomac. Asta simțeam, doar gândindu-mă la subiect.

Apoi a venit Levente Molnar în studio la Digi FM și ne-a spus că ”trebuie să mergeți cu curiozitate la film”. Căci, nu e un film doar despre Holocaust. ”Aceste situatii limita in care acesti oameni sunt pusi pot fi din diferite perioade istorice, pentru ca este vorba despre daca reusim noi sa ne mentinem umanul din noi in niste conditii incredibil de grele.”

Iar dacă treci cu bine de primele 20 de minute, filmul te va captiva și te va ține acolo, la fel ca unul de aventuri. Dar asta, doar dacă treci, pentru că nu toată lumea din sală a făcut-o. Culmea, nicio scenă nu este violentă. Sângele nu zboară în toate direcțiile, László Nemes nu-ți arată viscere și scene de crimă. Face însă un lucru mult mai îngrozitor.

Îți lasă imaginația liberă. Toată groaza, durerea și lipsa de aer, pe care le vei resimți la un moment dat, se datorează minții care nu se oprește niciodată. Căci tu știi cu siguranță ce se întâmplă dincolo de peretele de care se aud țipete. Întâi sporadice, apoi multe și tare, din ce în ce mai tare. Și pumnii bat în perete și bat și bat, iar Saul se lipește de zid să audă, parcă să treacă prin el.

Iar  tu te lipești de scaun și te cufunzi în el, poate că ai să scapi. Nu scapi însă nicio secundă. Regizorul se joacă mereu cu sharful și non-sharful și ți-e clar, prea clar, că în stânga sau dreapta cadrului, dat doar de o cameră cărată în spate, se întâmplă lucruri groaznice.

Nemes îți dă dreptul să le pui în ordine și să construiești o poveste alternativă la a sa. Iar la un moment frica, groaza și ciuda că așa ceva se poate întâmpla vor fi țesătura pe care curge firul obsesiei lui Saul: înmormântarea unui copil despre care spune că este al său.

Nimeni nu-l înțelege și nu are de ce. Într-o lume în care moartea este banală, Saul își dedică energia unei idei care și atunci și acum ar muri nu numai într-un lagăr, dar poate la fel de repede în afara lui. Să nu uiți cine ești, de ce și că sunt și alte lucruri pe lume în afara ta și, mai ales, că sunt alți oameni dincolo de tine.

Povestea lui Nemes are rost atâta vreme cât pleci de acolo cu o întrebare: cum de-a fost posibil? Și dacă dai răspunsul mai departe. Că asta se întâmplă câtă vreme musai împarți lumea între ai noștri și ai lor, între buni și răi, între acceptați și respinși.

Levente Molnar are dreptate. Nu este un film cu evrei. Este un film în care oamenii renunță la ei. Și unul care spune povestea mai simplu și mai ușor decât orice manual de istorie. L-aș proiecta în școli în ciuda interdicției de vârstă pe care o afișează, 15 ani.

Un film care e caracterizat cel mai bine de tăcerea grea ce s-a așternut la sfârșitul său, odată ce luminile s-au aprins. Nu aplauze, nu comentarii, nici măcar respirații. Trei minute, cele mai grele ale acestui film. Cele în care îți dai seama că lumea e plină de fiii lui Saul.

Altfel, la final, vă cruț de o dilemă pe care am dezbătut-o cu colegul Bogdan Miu înainte de proiecție. Se face sau nu să-ți iei popcorn și chips-uri la filmul acesta? Am căzut rapid de de acord să ne abținem. Și am avut dreptate. Sunt filme la care nu ai voie să faci asta. Oricum nu cred că ai putere să mănânci văzându-l.

Cineva de lângă noi și-a luat. Și chips-uri și sos și Cola. A știut în 25 de minute că nu e timpul și rostul. A plecat și dus a fost. O burtă mai plină, o idee mai puțin.

foto