Doare rău. Trebuie să doară rău. Cine a pus piciorul vreodată pe teren și s-a înlănțuit cu un adversar, trebuie să știe cum e să pierzi și cum e să ai un anumit sentiment de neputință. Și noi știm doar a mia parte, căci nimeni dintre muritorii obișnuiți nu a jucat vreodată la nivelul Simonei. 

Și cum nu știm, să-l lăsăm pe Agassi să povestească, fix după o finală pierdută la Rolland Garros: ” Ecuadorul, (țara de origine a oponentului său) este singurul loc în care m-aș putea ascunde după rușinea pe care o simt acum. Stau cu capul plecat gândindu-mă ce-or să spună sutele de reporteri și editorialiști de primă pagină, ca să nu mai vorbim de colegii mei. Imaginea e totul, Agassi este nimic. Domnul Hot Lava este varză călită.”

Așa că trebuie să doară rău. Să ți se pună noduri în gât și să te doră stomacul. Să vrei să fii singur și să nu suporți privirile din jur. Doar îmi închipui cum e. Am văzut că Darren spune că Simona se va recompune. Sunt convins. Nu are altă șansă, decât dacă vrea să se lase. 

Mâine, azi, va fi din nou pe teren. Până la urmă, acolo se repară rănile adânci. În bucuria de-a vede că-ți iese bine din nou. Simona a fost la cel mai înalt nivel al său. Cea mai bună pregătire, cea mai bună minte, tenisul perfect și contextul potrivit. I-a luat ani buni să ajungă acolo. Și sigur se va menține. 

Un mare sportiv mi-a spus odată că victoriile vin doar dacă ani de zile ești mereu la vârf, în preajma lor. Că trebuie să simți performanța constant ca să poți învinge. Și că aceste victorii vin ciclic. Iar Simona este perfect înscrisă în acest scenariu al campionilor clasici.

De asta nu cred în Ostapenko. Nebunia sa, geniul său, norocul teribil care le însoțește țin de o parte necunoscută a naturii umane. Și nu cred că există pământean care să poată duce asta vreme îndelungată. Cred în curbele de evoluție clasice și nu în vârfuri ascuțite de diagramă. Și mai cred că lumea se poate adapta la povestea asta. Îți merge o dată sau de două ori, te învață și apoi îți răspund. Pariul meu este că Ostapenko este o stea căzătoare. Are tot ce-i trebuie să fie o mare campioană. Dar e prea devreme.

Ostapenko deține la maximum singura calitate care îi lipsește cu adevărat Simonei: dorința de a ucide pe teren. Nu știu dacă se antrenează sau este nativă. Dar sunt convins că te poate ajuta temporar. 

Așa că nu ai nimic de făcut decât să te ridici și să mergi mai departe. ”Înfrângerea e parte din joc,” mi-a spus făcându-mi din ochi un mare jucător de națională, după un meci pe care l-a pierdut ca antrenor. Sunt convins că-l durea, că l-a durut, dar a mers mai departe. Știe că nu ai altă șansă decât a fi mereu acolo sus, dacă e să vină și performanța supremă.

Să fii acolo sus, să tragi de tine. Să te uiți la fiecare zi ca și cum ar fi prima. Și să știi că tu trebuie să rămâi acolo. În definitiv, cine mai știe cum îl cheamă pe ecuadorianul care în 90 îl făcea pe Agassi să spună: ”hai s-o ștergem naibii de aici!”