Mă așez ușurel pe banca de lângă Arhivele din Edinburgh. Alina are de fotografiat ceva în depărtare și nu mai fac greșeli de începător. Ce crede ea că este imediat după intersecție este la vreo trei kilometri. Nu are sens să mă arunc.

Stau și mă uit la lume. E Fringe, festivalul anual de artă stradală și sunt mii de oameni care împânzesc orașul. Un tip brunet, bărbos se așază lângă mine. E în jeanși maro, cu o vestă de piele pe el. E relaxat, scoate o pungă de tutun și începe să ruleze. Doar că nu e tutun. Țigara are un miros cunoscut.

”Vrei?,” mă întreabă și-mi întinde jumătate din ea. Înlemnesc. Primul meu gând e că e polițist sub acoperire și că mă testează. Sau ceva cu camera ascunsă. Nu. Omul e doar relaxat. ”Ești în Scoția, la Fringe, nu-ți fă griji!” ”M-am lăsat,” îi spun în lipsă de altceva. Zâmbește.

E muzician. Bate la tobe într-o formație care cântă chiar în fața mea. Acum e în pauză. Cântă câte o oră și apoi pauză. ”Stăm din aprilie în octombrie la Edinburgh. Apoi cu banii câștigați ne mutăm în Mexic sau în Asia. Facem asta de cinci ani.” O lumină îi apare pe față. ”Se câștigă bine aici, iar Mexicul e foarte ieftin. Trăiești bine cu cinci lire pe zi.”

Cât de mult poți câștiga din cântatul de pe stradă? ”Destul. Gândește-te că în cinci ani am vândut 50 de mii de CD-uri. Cam asta e singura chestie la limita legii. Ar trebui să plătim impozite, dar nu o facem.” În rest, au aprobări și tot ce primesc e donație.

Lecția de viață liberă  se încheie cu un scurt sumar despre ce whisky trebuie să beau. Nu ”toate prostiile celebre”, ci musai să cer whisky-uri din Speyside. Ceea ce voi și face în continuare.

Asta cu băutul e o mantră. Toată lumea te invită să deguști ceva. Nu-i problemă că nici noi nu ne speriem. La Greg și Treenie acasă ne ducem cu o sticlă de gin din care știm noi. Mai că nu râde. ”Vă place ginul? Vi-l aduc pe cel mai bun din lume: Isle of Harris” Și are dreptate: ginul este mult peste ce-am băut vreodată. Muuuult și se bea sec în timp ce te uiți pe geamul de la sufragerie. Acesta dă spre o pajiște, cea mai verde din lume care se termină cu un golf delimitat de o plajă pietroasă. Treenie e de acasă din clanul McLeod, dar mă gândesc că oricum la priveliștea și băutura pe care o au nu pot fi decât nemuritori.

Pe Tom și Jane îi cunoașem prin AirBnB. Sunt cam de seama alor noștri. La prima oră, Tom se așază cu o chitară în brațe și cântă pe terasă. Jane îi e alături și cântă cu vocea. Soarele bate în heleșteul pe care și l-au făcut în spatele casei. Un petic de iarbă și câteva scări care duc spre delușorul din spate întregesc tabloul. Sunt la pensie, dar cântă, se bucură de viață și de casa pe care și-au deschis-o pentru oaspeți. Știu toate poveștile lumii și iubesc Scoția. Îi invidiez pentru liniștea cu care trăiesc.  

Ne oprim la o benzinărie oarecare pe lângă Fort William. ”De unde sunteți?” e clasic. Oamenii vor să te ajute, să-ți dea ceva, să facă măcar un pic de conversație. ”România? Păi în trei săptămâni sunt acolo!,” se veselește Ewin. E un tip cărunt, la vreo 50 de ani. ” O să fiu fix pe Lipscani la St. Patrick.” Mi se aprinde un beculeț. St Patrick, St. Patrick…de ce știu eu numele acesta? ”Sunt prieten cu Miughiur, patronul de la St Patrick”, strigă Ewin. Cu cine? ”Miughiur, you know Miughiur.” Cu cine, man? ”Cu Garcea!” țipă omul, ”Garcea-Garcea”.  

Mă izbește un hohot de râs în mijlocul Scoției. Cred că numai aici se poate întâmpla asta. Ewin știe toată familia are povești de pescuit cu ”Miughiur”. Și-i tot spune că în whisky  ”se pune doar o picătură de apă.”

În fine, la aeroport, plătim ceva lucrușoare de la cosmetice. Evident: ”din Româniaaa”. Vânzătoarea blondă se oprește. ”Știu și eu câteva cuvinte în română, dar nu râdeți de mine!” Nu râdem. ”Coaaatee uscate.” Ce? ”Coate uscate.” Dacă stău să mă gândesc, e normal. Lucrează la cosmetice. În cinci minute aflu de prietena ei din România și de bărbatu-său care îi ia mostrele de creme celebre să se dea pe picioare. Nimic mai firesc pentru cea mai prietenoasă națiune pe care o știu.