Locul arăta ca un camping uriaș. Doar că urcaseră căsuțele pe picioare de beton. Și aveau dreptate. Erau mai puțin de 100 de metri până la malul Nistrului și periodic râul ieșea din matcă și inunda tabăra. Așa scăpau casele de apă. Nu că le-ar fi putut lovi prea tare. Erau doar niște barăci de lemn în care ne puneau să stăm câte șase, în paturi de campanie.

La masă ne dădeau ce știau rușii mai bine. Arpacaș și varză, de dimineață. Singurul lucru de l-am putut mânca în două săptămâni a fost ceaiul de trandafiri care era la discreție. Dar era frumos acolo. Căci eram străini, veneam un pic mai de la vest, aveam niște tricouri mai deștepte și încălțări mai faine. Și, în plus, la fiecare meci ne cânta imnul. Și asta suna tare bine.

A fost cel mai înalt moment handbalistic al meu, în tabăra unională de handbal a Rusiei, încă Sovietice, la începutul anilor ‘90. Se strângeau acolo cei mai buni copii și adolescenți handbaliști de pe spațiul întregii Uniuni. Un fel de naționale de juniori din Rusia, Ucraina, dar și Tadjikistan, Azerbaidjan sau Belarus. Cei mai buni dintre cei mai buni petreceau acolo întreaga vara într-un centru în care se mânca handbal pe pâine. Pe noi ne-au invitat pentru că eram campionii de juniori ai României.

Doar un lucru nu se potrivea. Pe lângă faptul că noi eram o echipă de club și ei selecționate naționale, erau și cu o generație mai mare decât noi. Adică ei ’75-’76, noi ’76-’77. Drept urmare, a fost un măcel. Erau mai mari, mai puternici și mai rapizi. Și se juca pe zgură. De necrezut pentru noi. Ne-au urcat pe garduri, pe gradene și în tribune. Aveau o viteză și forță incredibile. Nu mai zic de măiestria tehnică a unor jucători. Țin minte un anume Ruslan, din Azerbaidjan, care îi uimea și pe ruși cu ce reușea să facă cu mingea.

Vă spun că au fost momente când nu am văzut mingea, la modul cel mai propriu. Într-un meci cu Rusia au fost câteva încrucișări care ne-au lăsat cu gura căscată. Într-un altul cu Ucraina, scorul ajunsese la 33-6.

Lucrurile începeau să arate dramatic pentru noi. Am trecut de la frustrare și neputință la râs și furie, până am văzut roșu în fața ochilor. V-aș spune povești sau întâmplări din filme, dacă aș zice că ne-am adunat, am vorbit sau am trăit vreun moment înălțător în care puterile și pasiunea noastră și-au revenit și am făcut un meci istoric. Nici vorbă.

Dar, sincer, ne săturasem să luăm bătaie și, aproape firesc, într-un meci cu Uzbekistanul am murit cu ei de gât, la propriu. Aveau un pivot, măgar, care rupea totul în jur. Fac o paranteză: handbalul e un sport violent în care pe semicerc se împart pumni, coate și lovituri. Ăsta depășea norma obișnuită. I-am atras atenția de vreo două ori, dar omul era cam apucat.

Drept urmare, imediat după începutul reprizei a doua, lucrurile au fost aranjate. Se apărau în linie, pe semicerc. Erau mai înalți decât noi și nu se oboseau prea tare. Așa că, la primul atac, Florin Neagu, centrul nostru, a mimat o aruncare de pe picioare, dar mingea a plecat drept în fața omului cu pricina. Lovitura a fost devastatoare. A căzut. S-a umplut de sânge. A început un scandal monstru. A devenit bătaie. Am sărit unii în gâtul celorlalți. A fost o descărcare imensă de adrenalină. Le-am dat-o rău. Meciul a fost reluat cu greu. Ne-am pocnit repetat, dar am fost tot timpul în control. I-am intimidat, li s-a făcut frică și apoi i-am bătut și în meci.

A doua zi toată lumea ne saluta în tabără. Nu ‘om fi fost noi cei mai buni handbaliști de acolo, dar tocmai aflaseră că suntem dispuși să-i omorâm pe teren. Au început să ne respecte. Și meciurile au devenit mai ușoare. Căci e bine ca adversarii tăi să știe că, oricât de slab ai fi, nu te dai niciodată bătut.

Când mă uit azi la naționala masculină a României, am același sentiment. E frustrare și furie. Voi nu v-ați săturat de câte bătăi am luat?

Sâmbătă la ora 18,00, în sala Dinamo, jucăm cu Suedia, pentru Mondiale. Și ei foști campioni mondiali, ca şi noi. Dar au mai păstrat ceva din tradiție. Cred că ar fi timpul să ne regăsim pasiunea și onoarea. E greu să-i batem. Sunt peste noi. Dar noi am fi mândri dacă de acum încolo ‘or să ne știe de frică. Și dacă o să murim cu ei de gât.

Iar voi puneți-vă un tricou roșu și haideţi  la meci! Să cântăm imnul și să dăm o mână de ajutor. Și, cine știe, poate scriem povestea mai departe.