(P) Treaba noastră în după-amiaza aia era să facem niște poze peste un gard de sârmă ghimpată. Eram trei și asudam generos în căldura Amazonului. Să fi fost prin Santarem, orașul care știe cel mai bine pe lume ce înseamnă defrișarea Amazonului. Fotografiam ceea ce părea un depozit ilegal de lemn valoros, aflat oarecum la vedere pe una dintre străzile mărginașe ale orașului.

Ne grăbeam un pic pentru că lumina cădea și nu era nici cea mai prietenoasă zonă. La doi pași de acolo începea o favelă pe care o vizitasem cu câteva zile mai devreme. Furatul de mașini era o obișnuință prin zonă și nici localnicii nu dădeau pe afară de prietenie, dacă te vedeau cu aparatele foto la gât. Eram exact atât de imprudenți cât trebuia să fim în Brazilia.

Am înghețat pe loc când am auzit un Hello în spatele nostru. Nici faptul că era o voce de femeie nu ne liniștea prea tare. ”Care-i treaba cu voi pe aici?” Prima întrebare a venit în portugheză.

Fie că ne întreba în portugheză, fie în chineză, pentru mine ar fi fost același lucru. Știam că lucrurile sunt încurcate, că nu aveam ce face acolo și că era greșit până la capăt. Trei guri au încercat să-i răspundă în engleză. Nu prea aveau, însă, ce cuvinte să iasă, așa că în loc de scuze, explicații și altele de genul acesta mie mi-a ieșit un imens zâmbet de încântare. Sincer aveam și la ce. Fata era înaltă, mlădioasă și era acoperită cu bronzul acela roșcat pe care ți-l dă Amazonul. Brazilia e spectaculoasă atunci când vrea ea.

Mi-a răspuns cu cei mai perfecți și mai albi dinți existenți în toată pădurea amazoniană. Mi-a scăpat deodată un ”ola” și un ”obrigado”, deși și limba și mulțumirea erau greșite. Mi-a rămas clar în minte că ”aveți două minute să o ștergeți de aici.” Ceea ce-am și făcut, fără a ne lămuri dacă râsul din spatele nostru de europeni tremurând e mai degrabă o farsă sau o ironie. Nu o să știu dacă era paznic, un binevoitor sau doar o persoană care voia să râdă de niște rătăciți în cartier.

Știu, însă, c-am câștigat-o la primul zâmbet. Am testat asta de mai multe ori, ca ziarist. Am testat la Londra, în fața a doi cetățeni care asigurau securitatea unei clădiri și au vrut să știe de ce sun la toate ușile și mă zgâiesc la toate cutiile poștale. Ce căutam eu era adresa unei firme fantomă care lucra în România, dar pentru ei a rezultat că sunt un bezmetic care zâmbește mult, bate palma cu ei și e complet rătăcit în City. Am verificat și cu câțiva paznici militari din Libia când nu aveam ce face la marginea unui perimetru de securitate al armatei.

Și-am făcut-o și în afara muncii, la Liverpool, când un taximetrist, chel și uriaș, mă ducea către Anfield, încercând să poarte un dialog cu mine. Vorbesc engleza, dar în niciun caz ce se vorbește la Liverpool. Iar drumul de jumătate de oră, într-un oraș întunecat, aproape gol, la ceas de noiembrie, seara, nu a făcut decât să mă sperie. Am zâmbit, însă, tot drumul și am aprobat tot ce-a spus. Pentru că zâmbetul este expresia celui mai cald și curat sentiment pe care-l putem avea când întâlnim un străin.

Chiar și atunci când știm că ne curățăm unii pe alții de bani. De fiecare dată așa se întâmplă când termini o negociere în China sau India. Zâmbești, te îmbrățișezi și te pupi cu niște oameni care știu că ei câștigă o mică avere din urma ta, iar tu ești convins că cei câțiva dolari pe care-i dai în plus nu sunt o nenorocire.

Iar zâmbetul în fața unui străin îl am pus în minte și-n fire de acum fix 30 de ani când m-am întâlnit prima oară cu oameni care nu vorbeau românește. Copii și ei, din același amărât bloc comunist.

Ne-am întâlnit la Sovata, într-un cantonament de handbal. Ei erau maghiari, noi eram români. Și știam despre maghiari fix cât știa un copil din România socialistă care învățase la istorie că românii și maghiarii au avut drept unică legătură împărțirea Transilvaniei.

Iar acum nu numai că jucam unii contra altora, dar trebuia să locuim împreună în aceeași baza sportivă. Pune niște puști la un loc, însă, și se va întâmpla un lucru minunat, mai ales când sunt rupți de oboseală și de foame, după lungi antrenamente. Întâi se vor lăuda unii la alții cu adidașii, apoi cu mingile și apoi cu treningurile. Vor face schimb de gumă de mestecat, de bomboane și, dacă se găsește, ciocolată.

Vă dați seama, însă că schimburile mergeau într-o singură direcție. De la ei spre noi. Nu aveam nici de unele, așa că, până la urmă, unul dintre profesorii maghiari ne-a oferit și un tub de pastă de dinți. Una cum nu mai văzusem: o pastă de dinți de culoare roz.

Cu un zâmbet larg a scos tubul dintr-o cutie colorată pe care scria un cuvânt complicat și uriaș de care nu auzisem niciodată: parodontax. Maximul nostru în pastă de dinți era atunci ceva din China despre care știam ”că-ți crește dinții la loc,” dar și asta era albă. Pasta roz era însă unică și avea altă textură. Și un gust teribil care ne-a înlemnit întâia dată. Și apoi ne-a dat gemete de durere. Acru și amar de plante, înțepături grămadă și o gură amorțită. Nu, nu, așa ceva era insuportabil. Doar că pe măsură ce dădeai mai departe, amorțeala lăsa locul răcorii și amarul unui amestec unic și plăcut pe care nu l-am uitat niciodată. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu o pastă de dinți adevărată. Niciunul dintre noi nu avea habar că e specializată.

A fost singura dată în viața noastră de adolescenți când ne-am spălat pe dinți după fiecare masă doar pentru că ne plăcea. Am fi fost în stare să facem asta toată ziua. Ceea ce cred c-am și făcut.

Mai târziu aveam să aflu și ce face parodontax, de ce e bun pentru gingii, în câte forme vine și de ce adultul de azi chiar are nevoie de pasta asta. Cumva în mintea mea, pasta de dinți este legată mereu de zâmbetele acelea din copilărie. Și-mi pare că noi nu zâmbim destul de mult în țara asta. Iar zâmbetul trebuie încurajat.

Mi-ar plăcea cumva ca România să găsească plăcerea spălatului pe dinți pe care o aveam noi în acele zile de copilărie. Și să zâmbească de fiecare dată când face asta. De 20 de ani, parodontax îndeamnă românii să zâmbească cu încredere. Poate nu ar trebui să mai ignori când mai curge sânge la periaj. Nu esti ”sensibil”, cum se spune pe la noi. Ai doar o mică problemă, la care poţi găsi ca ajutor pasta de dinți potrivită, folosită zilnic. Fie ea roz, albă sau colorată. Și dacă nu mă crezi, mergi la un stomatolog de două ori pe an ca să-ți confirme.

Și, crede-mă, un zâmbet bun, în fața unui străin, te va răsplăti! Nu numai să scapi din încurcături, dar să și primești un cadou nesperat. Mi s-a întâmplat mie, înapoi în Amazon, în mijloc de noapte și-n mijloc de fluviu. Pe malul apei, un vas ne face semne. E un pasager rămas fără motorină. Cei doi căpitani au abordat, al nostru a donat câteva sute de litri de motorină, iar în schimb, zece băieți și fete de pe pasager, o trupă de dansuri populare, ne-au făcut pe loc cel mai mare carnaval pe care l-am putut vedea vreodată. Și cu cele mai largi zâmbete cu putință. (P)