Pe oamenii cu pasiune îi simți imediat. Răzvan Mazilu visează că dansează și este dispus să facă asta și la radio. Cum o să dansezi la radio, Răzvan? Păi, o să-ți povestesc. Uite, acum ridic o mână, acum înclin capul, mâinile mele se reunesc...Și ar putea continua așa. 

Răzvan este îndrăgostit de arta sa. Lumea spune că este cel mai bun dansator român al ultimelor decenii. Poate cel mai vizibil, îmi răspunde. Toți colegii mei au muncit, eu poate am avut mai multă șansă. Adevărul este însă ceva mai complicat. Răzvan a știut că va dansa de la trei ani. Și-a pus copilăria pe hold și s-a apucat serios de treaba asta.

Sincer nu am simțit niciun fel de suferință. Eu nu eram trist dacă mă luai de la joacă, tot ce voiam era să dansez. Și apoi a venit o vârstă la care nici nu mai aveam voie să mă joc. Știi că noi lucrăm la balet niște grupe de mușchi care sunt incompatibile cu fotbalul, de exemplu. E o tehnică de lucru care se ocupă cu  mușchii din afara corpului. E mai complicat de explicat, dar asta mă împiedică să am activitățile unui om obișnuit. Dacă vrei să faci dans de performanță, e ca la sport. Începe ca o joacă și apoi continuă cu enorm de multă muncă.

În fiecare zi trebuie să faci două ore de studiu. Adică să repeți cu temeinicie și la nesfârșit acele mișcări care sunt baza dansului. Asta, separat de repetiție. Studiul e parte din pregătirea oricărui dansator, fără el nu exiști. Poți să faci și sală și alergare, și înot, dar cu echilibru. Studiul este însă baza. Și apoi nu ai voie să exagerezi cu nimic, nici cu mâncarea sau băutura sau lipsa somnului. 

Eu nu știu să mă uit la dans, dar dacă arunci un ochi pe internet o să-ți dai seama repede de ce Răzvan este diferit față de restul lumii. Mie mi se pare că e teribil de fluid. Că el curge, că nu are unghiuri drepte, că nu e nimic sacadat în mișcarea sa. De fapt, îmi spune, marea mea calitate este expresivitatea. Cel puțin asta este ce-mi spun ceilalți.   

Trebuie să-l asculți pe Răzvan. El vorbește ca atunci când dansează. Curge, este însuflețit, suferă, se oferă celorlalți. Cred că asta mă ajută să trec rampa. Adresarea, această emoție directă. Nevoia de a mă uita în ochii oamenilor, asta mă ajută să trec în sufletele lor, să trezesc ceva în ei. Asta se întâmplă la dans. Îl iei pe om o oră din problemele cotidiene și-i oferi un alt spațiu. O oră sau trei minute. Trei minute este enorm când îl face pe un om să evadeze.

Tu știi când e momentul acela de grație? O, da simți, noi chiar spunem atunci că ”a trecut un înger.”  Se stabilește atunci o legătură directă cu publicul. Și aceasta este marea voluptate, marea provocare, să realizezi astfel de momente. Să faci atâtea perechi de ochi și atâția oameni să pară vrăjiți. 

Ah, și să nu uităm de lucrurile profane. Cum faci să ridici o parteneră în brațe, o fată care are totuși măcar 40 de kilograme? E o chestiune de tehnică, te mai ajută și ea. Și apoi râde. Am fost la un seminar la Bratislava în care am învățat tehnici de prindere și ridicare a unor bărbați care erau cât mine. Și nu aș fi crezut niciodată că o să pot, dar organismul uman este o mașinărie minunată. 

Visez că dansez. Visez mai ales înainte de premiere. Visez că nu mai găsesc costumele, că nu mai știu pașii, că nimeresc într-un alt decor și am tot fel de panici. Am emoții, dar trec repede atunci când intru în scenă. Am emoții pentru că trebuie să mă ridic la înălțimea a ce am construit, pentru că trebuie să nu am o seară proastă. Dar trec imediat ce-ai făcut primul pas. 

Vă las pe voi să descoperiți de ce Răzvan lucrează în România și de ce a refuza să se mute în străinătate, dar și dacă dansează mai mult sau mai puțin atunci când iese în oraș. Și de ce crede că arta trebuie să fie forma sa de protest.