Cred că invitatul meu de astăzi are darul plecării. Chiar singur spune că de mic o lua hai-hui și că se suia în tren să meargă de la Piatra la Bacău. Ați reținut, da? Avea în jur de 10 ani, se suia în tren și mergea în orașul vecin. Altfel, tot pe la vârsta asta s-a suit pe bicicletă și a mers 35 de kilometri până în comuna în care lucra maică-sa.

Așadar, pentru Radu Păltineanu, decizia de a pleca în traversarea Americilor pe bicicletă a fost relativ simplă. Rezultatul cred că este neașteptat și pentru el. Trebuia să facă asta nouă luni, dar a durat trei ani și patru luni. Majoritatea timpului și-a petrecut-o în America de Sud, dar nu pentru că i-ar fi plăcut mai mult. A prețuit fiecare moment și fiecare loc pe care l-a văzut. S-a bucurat de viață și și-a rescris o nouă viață în timp ce mama îl aștepta să-și vadă de inginerie.

Și nu numai. N-a uitat să-i întrebe pe cei pe care i-a cunoscut pe drum dacă sunt fericiți. Dar el cum e?

Iată ce spune:

Nu m-am gândit dacă e o profesie. Fac exact ce vreau să fac. E un mod mai autentic de a vedea lumea. Și prin forțe proprii.

La ambele capete ale Americilor am dat de români. La sud este povestea lui Iuliu Popper,”regele” zonei , iar la nord e un inginer român care este angajat la o rafinărie din Alaska. 

În medie am mers 70-80 de kilometri pe zi. Dar diferă pentru că sunt zile în care am făcut 183 de kilometri și unele în care am făcut zece kilometri. Scopul este să vezi lumea de pe bicicletă. 

Costurile nu sunt mari. Nu plătești transportul, nu plătești cazare, ai un cort. Dar am dormit peste tot de la biserici la închisori. Din șura omului la pompieri sau unități militare. Nu chiar închisoare, am dormit în arestul unei Poliții. Mi-au dat să aleg între două celule. În Ecuador îi căutam deja pe pompieri că-mi era mai simplu să nu mai pun cortul. 

Lucrul memorabil din Alaska a fost întâlnirea cu ursul grizzly. Aveam pește crud. M-a văzut de la distanță, m-a mirosit, dar m-a lăsat în pace. Poate peștele ălă i-a atras atenția. M-am speriat, el era în două labe și apoi a trecut. Tot ce aveam de apărare era un spray pentru urși.

Bicicleta e ca un pașaport că faci bine. Atragi tot felul de oameni care sunt dispuși să te ajute. Oamenii îți poartă mult respect când te văd pe bicicletă și când ai un plan. M-au ajutat. Eu am dus cu brio această expediție cu ajutorul oamenilor care îmi dădeau bani pe blog. 

Am stat să adun la un loc toate situațiile critice prin care am trecut. M-a prins în Bolivia o furtună de zăpadă cu trăsnete. Eu așa ceva nu-mi imaginam că există. Ești pe un versant și vezi fulgerul lângă tine. Am fost jefuit, mi-au furat hainele, am dormit la Poliție. În Venezuela m-au căutat la hotel niște indivizi, în Guayna franceză m-au amenințat cu arme. 

Dar mai greu a fost drumul. De exemplu în Argentina, pe ruta 40, există o porțiune neasfaltată. Acolo m-a prins ploaia și a trebuit să împing la bicicletă zeci de kilometri. Nu e ușor să mergi pe lutul acela argilos. 

Ai mei au primit cu o sprânceană ridicată toată povestea asta. Dar eu nu cred că poți trece, așa,  ca pe un covor roșu. Cred că nu mai e aventură e turism. Și acum nu mai ai probleme de conectare. Ai wi-fi și în mijlocul junglei brazilliene. La un moment dat am făcut un live de acolo. Așa că puteam lua legătura cu toată lumea. 

 Foto:radupaltineanu.com