Scena este un pic ireală, dar nu chiar de tot. Intru cu SUV-ulețul într-o baltă de noroi, pe un drum denivelat care îmi rupe mie mașina. Cele două TIRuri din spate gem din claxoane. Lângă noi e un trailer uriaș, iar în față ne blochează o cifă. 

Când îi aud pe cei din spate îmi dau seama c-am belit-o. Nimeni nu-i mai scoate pe ăștia de aici cu cei 60 de metri de camion. Dar partea  cea mai nasoală este că eu i-am băgat acolo. Muncitorii se uită la mine, mă înjură printre dinți și probabil se întreabă și ei cum dracu am ajuns acolo. Să vă povestesc.

Joi mi-am făcut drum până la Pipera să schimb permisul. Nu eram foarte convins că nu știam cât e coada. Și am și abordat situația din direcția greșită. Adică nu am putut să fac stânga și a trebuit să trec peste pasarelă. Nu pot să întorc peste linia continuă și intru la stânga pe o stradă pe la Puma, care probabil duce prin cartier. Mașini claie peste grămadă, nu am nici aici unde să întorc, așa că merg până la prima intersecție. 

Întorc aici în buza unui drum de pământ. În față un TIR roșu uriaș și un băiat blond cu telefonul la ureche vine la mine. ”Adress?” îmi arată o foaie de expediție și niște facturi, cred. Îmi sare în ochi primul nume din stânga sus. Pringles și apoi ceva date din Polonia.

Băieții, că mai e un camion verde, sunt doi. Nu știu o boabă de engleză. Dar nici o boabă. Ne înțelegm scriind pe hârtii. Mi-e clar că trebuie să ajungă la o firmă de-i zice Egea Orbico SRL, cine-or fi și oamenii aceștia. Dar mai ales unde or fi, că doar atât scrie: Voluntari. Caută tu Egea Orbico în tot Voluntariul. N-am nici cea mai vagă idee, dar vreau să-i ajut. 

Am o simpatie pentru ei. Cumnată-meu a lucrat pe TIR o vreme și știu că nu au viața ce mai comodă din lume. Nu-mi vine să-i las în mijlocul celei mai aglomerate zone din București, rupți de lume. Oamenii au GPS-uri telefoane, tot ce trebuie, dar nu au locul unde să ajungă. Și încep căutarea metodic.

Caut pe internet firma. O găsesc și sun la telefon. Sun în disperare, nu răspunde nimeni. Îi dau cu Waze. Pare că știe ceva. Le falc semn polonezilor care își iau tirurile și-i dau înainte. Atât de înainte că la un moment dat se termină drumul. Waze era sigur că știe ceva, dar ce e raportat drum în Pipera e de fapt o adunătură de șleauri. O iau înapoi.

Polonezii, deștepți, nu au intrat pe pământ. Mă așteaptă pe o stradă lăturalnică, la beton. ”Băi, nene, ce mă fac eu cu voi?” Și caut să le explic că beleaua e cât casa. Dar pentru că nu știm să ne zicem asta, le zâmbesc și le fac semn că o descurcăm. Cred că asta funcționează.

Caut strada după codul poștal pe care-l aveau. Inutil, e codul pe tot Voluntariul. Mulțumesc Poșta Română! Sun la Poliția Locală. Oamenii sunt drăguți, dar nu au habar de firma asta. ”Stai să vezi că rămânem aici să ne împrietenim.” Și mai încerc o dată cu Waze. Îmi arată ceva și zic să o iau într-acolo, dar în sens invers. Waze are perioade de câteva sute de metri în care se calibrează.

O iau așadar înapoi spre bulevard. Waze zice că e bine. Ratez o ieșire (țineți minte acest detaliu) și ies înapoi la Puma. Obligatoriu la dreapta, dar eu am treabă în stânga. Dacă mă duc la dreapta, pierd jumătate de oră. Fac interzisul, îi dau tare până la giratoriu, intru spre Pipera și, la intuiție, mă opresc în prima curte în care poate intra un TIR. Aici e, îmi spun portarul mirat când îi spun de polonezi.

Mă duc după ei. Le fac semn că treaba este bună, dar ce să vezi, ei trebuie să întoarcă două mașini lungi, extrem de lungi între case, în Pipera. Artă și meserie, nene. Înapoi spre bulevard. Mă roade acel obligatoriu la dreapta. Știu că dacă fac la dreapta, nu mai unde să întoarcă TIR-ul.

Și atunci, fatalitalte, mi-aduc aminte de ieșirea ratată. Băi, să vezi, Waze știe că am obligatoriu dreapta și mă duce undeva unde pot face stânga. Zis și făcut. O iau pe acolo. Asfaltul se termină repede. Intru pe coclauri. ”Unde, m-am băgat…să-mi bag”...Noroi…intru într-un șantier. Cifele nu au loc de mine, muncitorii mă iau la rangă. ”Ce vreți mă?” Iar în urma mea 60 de metri de TIR îl urmează pe românul tâmpit. O iau mult înainte de rușine că ăștia nu or să mai treacă vreodată de groapa unde am ajuns. Iar la bulevard….obligatoriu dreapta….Bip, bip, bip…..

Doar că TIR-urile nu mai veneau din urmă. Dau repede o tură de cvartal și îi ajung fix la baltă. Muncitorii beleau ochii la mine și nu numai. ”Au trecut ăștia ai mei?” ”Ce ți-a venit, domnule să-i bagi pe aici? Pe unde o să treacă. Nu vezi cifele, elefantul?”

Cam, da, nu prea au pe unde. Doar că aici intervine solidaritatea șoferilor. Din coada lor doar pot să bănuiesc ce fac. Polonezii reorganizează șantierul. Dau la o parte cifele, trimit la plimbare vreo două mașini de termopane, reparchează niște mașini mici și-și fac loc. Ce nu știu ei, însă, e că la capăt îi așteapt un obligatoriu la dreapta.  

Și aici intervine îngerul păzitor al tuturor șoferilor de pe lume. Cum-necum, polonezul ignoră obligatoriul și o face la stânga. Se oprește traficul în Pipera cale de câteva zeci de metri, trece și al doilea și eu mă lipesc de coada lor. Îi depășesc după giratoriu și-i pun o frână în față drept în poartă la firma cu pricina. Omul se uită la mine ca la un lunatic. Cred că m-ar bate după plimbarea în șantier, dar îi fac semn. ”Uite aicea, bre, trebuie să lași Pringlesii.”

Brusc se înviorează la față, claxonează și aprinde toate luminile. Și sunt ceva pe TIR.  Ce să zic? E prima dată când primesc așa apreciere. Să fiți sănătoși!

Altfel, la permis nu am mai ajuns. Sper măcar să evităm o criză de Pringles.