Dacă te uiți în ultimii ani ai societății românești, o să vezi că sunt două victime ale CNSAS. Prima este Mona Muscă, un politician cu o uriașă cotă de popularitate la data respectivă. Doamna Muscă s-a retras de tot din viața publică și am mai văzut-o într-un singur interviu în ultimii ani. Îi simt lipsa pentru gradul său de civilizație înaltă, dar îi înțeleg gestul.

A doua victimă pe care o știu este Carol Sebastian, talentatul ziarist care a lucrat la BBC. Bune interviurile și textele sale de mai târziu din EVZ. Și el s-a retras din spațiul public. Mai știți voi pe cineva? Mai există cineva care să fi ales cu totul să plece din spațiul public pentru c-a colaborat cu Securitatea?

Din ce știm azi atât Mona Muscă, cât și Carol au dat câte două note informative. Mona Muscă despre străini, Carol șantajat cu o întâmplare din viața privată. Cazurile seamănă cu cel al lui Mircea Kivu, cu diferența că sociologul spune că n-a fost constrâns de niciun fel și c-a acceptat să semneze din lașitate. 

Nu pot să judec pe nimeni. Nu știu ce frici s-au strâns în acești oameni, nu știu ce aparat monstrous i-a determinat să facă asta. Știu doar că unii au rezistat și alții au clacat. Dacă aș fi psiholog poate aș avea o interpretare mai bună. Dar știu că uitându-mă înapoi nu mi-aș dori să fi fost adult atunci. 

Ce poți judeca astăzi este tăcerea ulterioară. Niciunul dintre cei trei nu a ales să vorbească de bună voie despre asta. Toți au vorbit după ce-au apărut informațiile. De ce să ții pe suflet o astfel de chestiune? Doar ei pot spune. În mod firesc asta le diminuează și le pune la întrebare discursul ulterior, mai ales că toți au rostit lucrurile corecte. Iar astăzi mulți se întreabă dacă le-au și crezut. La cum știu România, în curând o să uităm, iar ei, probabil, o s-o lămurească doar cu e înșiși. Dacă o s-o lămurească. 

La final, nu pot să nu observ un rând scris de la Vlad Mixich: ”Mircea Kivu, și alții care au semnat colaborări cu Securitatea din frică dar fără să ajungă vreodată mari șefi, își admit lașitatea și trec, justificat, prin oprobriul public (și nu cred că e cazul să le găsim scuze). Iar între timp, d’alde Ion Iliescu, Adrian Năstase, Dan Voiculescu și alții, care au fost parte a protipendadei sau în cercul foarte apropiat dictaturii comuniste primesc onoruri, lansează cărți, televiziunile le dedică ode.”

În cazul celor de mai sus e vorba de putere. Și exercițiul ei. Mai ciudat este că lumea de azi are puterea să-i ierte pe unii ca Sharapova, Ilie Năstase, ba chiar să le ia apărarea. Mulți l-au iertat și pe Tibi Ușeriu, dar în cazul lui a fost nevoie să treacă iadul.

Nu știu, însă, dacă un om obișnuit ar putea beneficia de clemență. Mi-e teamă că, pentru România, toate lucrurile bune pentru care a millitat Mircea Kivu nu-s de ajuns azi. C-așa este construită lumea noastră: oamenii obișnuiți nu au parte de iertare. Iar mie îmi pare rău c-am mai pierdut o voce limpede. Sper să-l revăd.