Vorbesc cu Alina. ”Știi aparatul foto pe care ți l-am luat anul trecut? Am dat o grămadă de bani și acum cam stă degeaba. Ar trebui să-l repunem în funcțiune”. ”Ce, ăla?”, îl aud din spate. ”Nu ai dat niciun ban pe el”, zice Vladimir.
Și-mi înghit vorbele, căci așa este. Aparatul a apărut sub bradul de Crăciun, iar asta înseamnă musai că l-a adus Moș Crăciun. Și el există cu siguranță. Mai ales că în fiecare an, când adoarme, nu e nimic sub brad și dimineața este plin de cadouri. Iar biscuiții și laptele, puse cu grijă sub pom, pentru bătrânul ostenit, au fost gustate.
Nu mai zic că fiecare Crăciun sau Moș Nicolae este o luptă cu somnul. ”Pe la ce oră vine? L-a prins cineva? Anul acesta fac noapte albă pentru că vreau să-l văd”. Uneori își pregătește și echipamentul militar pentru asta, vizor de noapte, capcane și apoi așteaptă cu îndârjire.
”Vezi ce faci, poate se supără Moșul, știi că mamele au linie directă cu Moșul.”. Asta îl sperie și-l umbrește; așa repurtăm mici victorii ducându-l la somn. Dacă e o credință clară la el, atunci asta e.
Mi-e drag de numai pot când îl văd așa; pe de altă parte mi se face milă când mă gândesc la momentul confruntării. Eu am aflat de la un vecin, care mi-a explicat pe larg ce se întâmplă. Iar eu m-am dus și am povestit acasă. Să fi avut vârsta lui, dar nu reușesc să îmi amintesc dacă m-a îndurerat sau nu.
L-am văzut pe Vladimir, așa, un pic șovăielnic, atunci când Kevin din ”Singur acasă” îi spune unui Moș: ”Am opt ani, lasă că știu eu cum merge treaba, nu mă mai poți amăgi.” Dar a trecut repede peste.
Sincer, nu m-ar supăra dacă inocența asta l-ar însoți mult timp, dar știu că e pe cale să afle. Sunt curios prin ce experiențe ați trecut voi și cum reacționează copiii voștri la acest moment. Comentariile voastre al alcătui un album pe care îl putem păstra.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
Eu am crezut in Mos Craciun pana in clasa a VIII-a si nu mi-e rusine s-o spun, chiar daca s-ar putea crede ca eram fraiera/ prostuta/ slaba de minte. Probabil c-as mai fi crezut vreun an-doi, daca vecina unde ascundea mama cadourile nu se muta. Asa, in iarna clasei a VIII-a, imboldite de ironiile colegilor nostri, care radeau de cativa ani de naivitatea noastra, eu si sora mea am rascolit, ca in fiecare an, toata casa si am dat de cadourile asxunse intr-un dulap. Dezamagirea a fost crunta! Atunci cand am gasit cadourile mi s-a incheiat copilaria si am simtit ca incepe un capitol diferit si mult mai greu decat ce fusese pana atunci.
Pana sa am si eu copil n-am mai retrait magia acelor ani. Avea mama un talent deosebit de a ne face sa credem in cei doi Mosi, astfel ca anula orice incercare a celorlalti copii de a ne face sa ne indoim. In fiecare an, pe 1 noiembrie venea piticul lui Mos Nicolae, care scria intr-un carnetel fermecat, cu un creion de diamant, faptele bune si pe cele mai putin bune (mama nu ne-a spus niciodata c-am facut ceva rau, ci doar mai putin bun). Si scria piticul asta pana pe 5 decembrie. De pe 6 decembrie, prelua stafeta piticul lui Mos Craciun. In functie de ce era scris in carnetel, cadourile erau cele dorite sau nu. Chiar daca ai mei n-aveau mereu bani pentru ce ne doream noi, bucuria si surpriza din ghetute/ de sub brad erau fara pret.
Exact asa s-a intamplat si cu fiul meu. Am preluat povestea mamei si am retrait magia pierduta. A crezut pana in iarna clasei a VIII-a, cand a venit la mine si m-a intrebat cu un ton imperativ, ca un barbatel in devenire care era, daca Mosii chiar exista sau suntem eu si tatal lui. Stiam ca n-o sa mai creada multa vreme, din cauza acelorasi copii care radeau de el ca inca mai crede. Si-atunci, i-am raspuns cu o intrebare: TU vrei sa crezi ca exista? El mi-a raspuns ca da, dar toti copiii rad de el. I-am spus ca eu cred si acum in Mosi, care nu inseamna doar cadouri si mancare, ci mult mai mult. Si am avut o discutie extrem de calda, cu subiecte derivate din spiritul Mosilor.
Iar acum Razvan, baiatul meu, are 22 de ani si a crescut frumos :).
Multumesc pentru ocazia de a-mi impartasi amintirile!