După cum știți, trebuia să mă duc la Fisc cu o nouă serie de hârtii. Am fost azi. Scenariul, același. Coadă mică, 15 minute, gemuleț, aplecat, stat de vorbă cu doamna. Doamna la fel de amabilă.

Nu și-a dat seama din prima că eram tot ală de acum 48 de ore, care trebuia să se întoarcă cu o hârtie pe care scrie zero. Dar avea să-și aducă aminte destul de repede. 

”Contabila mi-a spus să aduc și un 392.” ”Aveți și disc?” ”Da, am, iată-l.” Doamna se ridică de pe scaun și se duce în spate unde vorbește cu niște colege. Aud un martie printre frânturile de vorbă.

Privesc un pic bulversat și speriat că aș putea să mă întorc peste o lună la cozile obișnuite doar ca să depun o hârtie pe care scrie zero. Doamna se întoarce, îmi ia o declarație și pe a doua o capsează.

”Acum mi-aduc aminte. Ați scris pe decizie data de doi februarie, în loc de 29 ianuarie.” ”Am scris data la care am primit-o” ”Nu e bine. Nu mai puteți depune declarația acum, pentru că e distanță între data eliberării și data comunicării.”

”Dar dumneavoastră mi-ați spus că trebuie să vin până pe 25 februarie.” ”Acum trebuie să veniți în martie.” ”Păi de ce să vin în martie, dacă dvs mi-ați spus să vin în februarie?”” Contabila dvs trebuia să vă spună că e vorba de martie.””Dar ce treabă are contabila mea cu ce se întâmplă aici? Mi-ați spus să vin până pe 25 februarie, am venit în 48 de ore.”” Asta era înainte să scrieți pe declarație că ați luat-o în februarie în loc de ianuarie. Dvs și contabila trebuia să știți.”

Încep să-mi curgă stropi de transpirație pe spate și să mi se urce sângele la cap. ”Doamnă, e absurd să vin din nou în martie pentru o hârtie pe care scrie zero.””Nu înțelegeți că nu mi-o ia sistemul?” ”Și atunci să vin din nou? Mi-ați spus că nu pot să o trimit prin Poștă” ”Eu v-am spus că nu e recomandabil să o trimiteți prin Poștă. Că nu aveți ștampila de înregistrare.” ”Chiar nu înțeleg ce am de făcut.” ”Faceți dvs. ce credeți îmi spune doamna. Puteți să nu o depuneți, dacă vreți. Regret discuția pe care am purtat-o cu dvs.”

Perspectiva de a pierde din nou ore bune în București, pentru o hârtie pe care scrie zero, mă dă peste cap. ”Vreau să vorbesc cu un șef.” Asta închide tot. Foile îmi ajung în față. cu tot cu disc, doamna închide. ”Adică nu le înregistrați?” ”Dvs vorbiți cu un șef.” ”Și unde e șeful?” ”Camera 306” și totul se închide.

Camera 306 este de fapt aceeași încăpere în care se află doamna, dar asta aveam să-mi dau seama câteva minute mai târziu, după ce am luat la pas Administrația Financiară. Când intru în birou dau direct peste interlocutoarea mea. ”Șeful e plecat, așteptați-l afară.”

Am timp  să mă uit peste tot. Imaginea este mult mai tristă decât în poza de sus. Mii și mii de dosare, fișe, cad literalmente pe oamenii de acolo. Nu ai loc să arunci un ac. Între birouri, contribuabilii se înghesuie să stea de vorbă cu funcționarii, Pe jos este o mochetă antică, birourile sunt din altă lume. Nu cred că pereții au văzut var secolul acesta.

Ne cerem scuze unul altuia pentru că ne călcăm pe picioare. ”Vă place la noi?”, mă întreabă o doamnă. ”Nu,” îi spun sincer.”Îmi pare rău că trebuie să lucrați în condițiile astea. Am scris și am vorbit inutil ani de zile.”

Șeful se dovedește mai mult decât amabil. Și-mi spune adevărul pe care doamna de la ghișeu, probabil, nu a îndrăznit să mi-l zică. Când mi-a dat decizia de lichidare a socotelilor, sistemul electronic m-a și scos automat din categoria respectivă. Astfel noua declarație, cea pe zero, deși cerută nu poate fi introdusă în sistem. ”Facem noi cumva cu băieții de la IT. Vă introducem, vă scoatem apoi din nou, o rezolvăm. Pur și simplu cine a construit sistemul nu s-a gândit la situația asta.”

Privesc consternat. Absurdul este la el acasă. Kafka ar fi avut ani de subiecte. Totul e atât de încâlcit și de nelalocul lui că îți vine să urli. Am ajuns să ne pierdem nervii și cumpătul pentru că aici nu ai cu ce să muncești. Sistemul electronic e plin de găuri. Oamenii sunt siliți să găsească soluții neortodoxe în timp ce clădirea stă să cadă pe ei. Cazurile de felul meu se rezolvă, probabil, o dată la trei luni când se adună mai mulți. De asta îmi tot repeta funcționara să vin luna următoare.

Iar după ce am intrat în camera aceea și am stat câteva minute m-am oferit să vin și în martie. Nu a fost cazul. Dar nu cred că o să pot să scap vreodată de sentimentul de frică pe care îl am când văd clădirea aceea. Nu am datorii, am toate actele în regulă, dar de fiecare dată se întâmplă ceva care mă dă peste cap. Ba nu e un formular, ba e o perioadă nepotrivită. Ba Cd-ul nu se vede, ba îți mai trebuie o copie de buletin.

În țara asta, trebuie să te chinui să fii corect. Iar de fiecare dată când îți reușește, musai răsufli ușurat, ca și cum ai rezolvat o chestiune de viață și de moarte. Și asta nu e normal.