Aproape  s-a încheiat Evaluarea Națională, adică s-au dat rezultatele. Mai urmează contestațiile și distribuirea în licee. Au fost note mari, dar și subiecte mai ușoare, cel puțin la română. Ținând cont, însă, de starea învățământului în ultimele luni, lumea e împăcată. Avem, totuși, o premieră de care trebuie să vorbim.

Pentru prima oară la o Evaluare Națională, numele copiilor nu au mai fost publicate. Lor li s-a dat un cod și cu ajutorul lui s-au regăsit pe liste. Și lista finală este formată din coduri cu ajutorul cărora s-a făcut clasamentul. La București arată cumva de genul B urmat de câteva cifre. La fel în restul județelor, cu indicativul acestora și apoi câteva cifre. Știi doar școala de la care vine candidatul-cod, să-i spunem așa.   

Măsura este urmarea așa numitului GDPR, legislația care nu-ți mai lasă datele personale în văzul lumii. Eu cred, însă, că modul în care ne apreciem unii pe alții dă valoare și consistență societății. 

Mi se pare firesc, la finalul unui ciclu profesional ca tu și societatea să știți exact care vă este locul și valoarea. Mie mi-ar plăcea să știu, la angajare, că un copil a terminat pe poziția 10 sau 20 într-o clasă. Și la fel aș vrea să știu al câtelea este în orice fel de competiție: Evaluare Națională, Bacalaureat, examen la facultate sau admitere pentru un post în administrația publică. 

Cred că această competiție este o parte firească din umanitate. Mai ales când nu mai avem alte teste ale maturității. Societatea modernă a renunțat la diverse ritualuri trecere pe care acum le vedem ca desuete. Iar singurele repere ale trecerii într-o altă etapă a vieții au rămas aceste examene. Mai mult, ele vin să stabilească și o valoare socială a noastră ca indivizi. 

Dar acesta sunt doar eu, din fericire.  Această regulă a anonimatului pentru copii e menită să-i protejeze pe aceștia și de presiunea publică uriașă în cazul unui astfel de examene. Știți voi senzația aceea pe care o aveți când toate rudele, neamurile, vecinii, toată lumea pe care o știți,  așteaptă să-ți vadă nota. Judecata asta a comunității este stresantă și pentru părinți, darămite pentru copii. 

Ai văzut ce-a pățit a lui cutare? Vai! Dar al lui X a luat 8 și era copil bun. Poate nu era așa de bun. Vezi tu cum se dau notele în școală? Și ar mai fi. A lui cutare a luat zece. Dar lasă că știm noi în ce cercuri se învârte. 

Toate discuțiile astea au existat și fac parte din țesătura socială. Și toate dintre ele pot duce la un moment dat la o apreciere greșită. Și față de părinți, dar și față de copii. Mai ales că aceștia sunt la vârsta formării, iar aceste examene nu spun totul despre cine sunt. O astfel de judecată publică întinsă pe termen lung poate avea consecințe nefaste. Oricum copilul va fi supus judecății micii rețele de prieteni și colegi. Reacțiile pe care le va primi de aici în cazul unui eșec sunt destul, pentru moment.

E o regulă nouă cu care noi, societatea, va trebui să ne obișnuim. Ni se ia un drept de judecată și lasă povara doar pe umerii celui în cauză.

Copilul și familia lui știu exact pe ce loc se află, cum s-au pregătit, ce greșeli și lucruri bune au făcut, unde au de îmbunătățit sau nu. Responsabilitatea individuală e chiar mai mare când ajungi să te judeci doar pe tine, fără a mai avea alibiurile pe care ți le dau rezultatele altora.  

Important e să știi că această pavăză încetează odată ce ai devenit adult și că atunci e firesc ca performanța ta profesională să fie judecată și apreciată cât mai corect. 

Photo by Nguyen Nguyen from Pexels