Ideea cu 51 la sută alimente românești în magazine nu este nici cretină, nici naționalistă, nici emanată de niște proști. Am văzut reacțiile oamenilor de dreapta conservatoare sau libertarieni. Și pot să spun că în povestea asta sunt mai multe nuanțe decât cred ei și că piața nu poate reglementa tot. Dar pentru asta trebuie să cobori în iarbă și să stai de vorbă și cu fermierii români, nu doar cu birourile din clădirile de sticlă.

În această poveste nu trebuie să stabilim cine așază produse pe raft, nici cum se face aprovizionare, nici cu ce se compară produsele sau ce punem lângă măsline, mai ales că legea se aplică unui grup de alimente, cele de bază. Ce avem de făcut aici este să stabilim un principiu: putem să ajutăm economia locală sau nu?

Pentru asta trebuie să înțelegem raportul de forțe existent în piață și de ce piața singură nu poate guverna toată această chestiune. Producătorii români de mâncare se confruntă cu un mecanism pus la punct în ani și ani de zile. Este o lupă între David și Goliat. De ce:

Produsele din afară sunt radical mai ieftine decât cele românești. În primul rând datorită subvențiilor mult mai mari pe care le primesc agricultorii de acolo. De asta ei au marje de profit mult mai mic pentru că jumătate in costul de producție este plătit de stat. Astfel lucrează cu un profit mic pe cantități mari.

Magazinelor mari și procesatorilor le convine să ia produse din afară și pentru că acestea vin fără TVA din spațiul comunitar. E adevărat, cel plătit în România se recuperează, dar de ce să te complici birocratic, dacă masa este deja pusă?

Cheia întregii povești este de fapt materia primă, nu neapărat ce vedeți la raft. România este inundată de carne, lapte, grâu care vin din afară spre procesare aici. În fapt, asta ar fi de fapt marea reglementare pe care ar trebui să o obțină legea românească. După închiderea relațiilor comerciale cu Rusia, supraproducția din Vest a găsit un debușeu în această zonă. Firmele vestice practică discount-uri uriașe pentru a nu rămâne cu marfa pe care o au deja. Ar face orice să încaseze și suma cea mai mică, decât să distrugă marfa.

În plus, România a ajuns să importe materie primă produsă chiar în țară. Laurențiu Baciu, președintele LAPAR spune pentru publicația agro-businnes: „Am un vecin, un neamţ, care are vreo 7.000-8.000 ha. Producţia o duce toată acasă, la el în ţară. (…) Are încă o firmă în Germania şi vinde toată producţia din România la un preţ derizoriu către firma lui din ţara de origine. Nu-i rămâne niciun profit în România, iese pe zero, astfel încât statul român nu câştigă nimic. Apoi, vinde la un preţ mare cerealele în Germania. Singurul beneficiar din această afacere este statul german, care-i ia impozite mari“

În acest moment, producătorii de vită ajung să vândă carnea cu 3,1 lei, deși un preț care să le aducă profit ar fi undeva la 5 lei. Condițiile de piață îi împing însă către acest cost. Adăugați aici faptul că sunt condiții de creditare drastice pentru agricultură, în timp ce lanțurile comerciale vestice se dezvoltă în Estul Europei cu bani publici de la Banca Mondială.

De asta, mie nu mi se pare atât de cretină legea cu pricina. Sigur că ea poate fi discutată în fel și chip, rearanjată și pusă la încercare. Esențial ar fi însă să le dai acestor oameni o mână de ajutor. Pentru că altfel ne întrebăm de ce România nu progresează. Păi nu progresează pentru că nu vinde, nu creează locuri de muncă, nu aduce plus-valoare. Și pentru că până acum statul român a stat cu ochii în soare la povestea asta. În același timp, statele europene și-au ajutat companiile cât au putut, le-au adus și le-au pus toate proptele aici, iar noi stăm căzuți în admirația pieței libere cu ajutoare de la stat.

Esențial în povestea asta este să nu ajungem, însă, într-o situație în care vom număra produsele din raft și le vom împinge în față pe cele românești, cu forța. Pentru că asta ar fi, cu certitudine o găselniță prostească. Statul trebuie să gândească un program care să aducă aceste produse lângă oameni, dar nu de o manieră contabilă.

Iar în ce privește acțiunea senatorilor, ei sunt votați uninominal și au făcut fix ceea ce se presupune că ar trebui să facă: să asculte comunitatea locală și să-i ducă interesele în Parlament. Ce să vezi, magazinele nu votează.