Cred că Viorica Vodă a dat dovadă de mare curaj. Să fii vulnerabil este greu și în fața unui grup restrâns, a familiei, a prietenilor. Darămite în fața a sute de oameni dintr-o sală și apoi a milioane din spațiul public.
Că nu știm și nu vrem să vorbim despre hărțuire sexuală și abuz s-a văzut din reacțiile imediate. „Aplauze”, „eu n-am fost confundată” nu sunt încercări de a minimaliza, ci de a trece repede peste subiect. Pentru că la noi este rușine să vorbești despre așa ceva. Așa este educația și de asta „NU” nu se aude foarte bine.
Mai cred că doamnei Vodă trebuie să-i mulțumim. A vorbit despre un subiect tabu în spațiul public de la noi. Și a dat o voce multor femei din țara asta. Le-am ascultat la ediția de joi a emisiunii România în Direct. O ediție în care au sunat numai femei, de toate vârstele. Și au povestit cu detalii ce se întâmplă în România și-n lume.
Avem hărțuire la școală și la universitate, la locul de muncă și pe stradă. Femeile din România îndură glumițe, apelative, invitații, mâini pe fund și pe piept. Și amenințări cu datul afară. Sau cu nota proastă.
Dacă aveți o oră, ce ascultați mai jos va fi un spectacol sordid al societății românești. Dar și unul al curajului unor femei care au reușit să spună „NU”.
Concluziile acestui tip de comportament sunt ușor de găsit în societatea noastră.
La noi, violul are justificare.
De asta trebuie să-i mulțumim doamnei Vodă. Pentru că ne arată că trebuie să vorbim des despre hărțuire și abuz sexual. Pentru că, altfel, nu se schimbă nimic.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
ce parere aveti despre pozitia lui Mirceau Diaconu?
Bună, Cătălin! Am ascultat emisiunea, o ascult aproape zilnic… și-apoi rumeg ideile. În prima parte mi-a atras atenția doamna care a spus că ar fi fost confundată cu genul care ar face X chestii. Pentru că da, există prejudecata asta, că ar fi un anume tip sau o categorie de femei care fac și altele care nu fac. Adică vorbim din postura de persoane hărțuite dar facem printre rânduri discriminări și referiri din cauza cărora se ajunge la acest tip de hărțuiri, nu? Și-apoi, spre final, a fost cea care a spus că asta face parte din cotidianul femeilor de pretutindeni din România… pentru că așa este! Nu avem educație în direcția asta, nici curaj, nici susținere, nici dovezi și, mai ales, nici tradiția respectului față de propria persoană, dimpotrivă…
Am avut și eu parte, ca toate femeile, de o groază de propuneri și remarci deocheate, de atingeri nepotrivite, de întâmplări care mi-au rămas întipărite pentru totdeauna. Le-am luat, desigur, ca pe un ”asta-i viața femeilor, mergem mai departe”… dar stau zilele astea pe gânduri și mă întreb dacă să răscolesc printre ele, dacă să le pun pe hârtie. O să pot schimba ceva? O să ajute pe cineva? Îi va mai lumina cineva vreodată pe cei care comentează pe facebook ”dacă povestește abia după atâția ani înseamnă că i-a plăcut!”?
Și-o să-ți mai povestesc ceva trist, de care mi-am amintit în timp ce ascultam emisiunea. De cele mai numeroase hărțuiri, atingeri și propuneri am avut parte ân anii în care am lucrat la cel mai mare ziar din Galați, pe când aveam puțin peste 20 de ani. Nu am ajuns la situații grave, dar îmi amintesc momente care făceau parte din cotidianul cotidianului, ca să zic așa. Moșul secretar de redacție care pipăia cam toate femeile din redacție; avea anumite tehnici de a se apropia din lateral ca să îți pună mâna pe sân iar noi discutam asta între fete, ne sfătuiam cum să ne ferim de el. Fotograful care întorcea privirea după fundurile noastre și striga chestii chiar indecente, pe care astăzi nu aș mai permite cuiva să mi le adreseze nici măcar în vreun soi de glumă. Redactorul senior (fost coleg de liceu cu mama!) care încerca să își ademenească colegele tinere să se culce cu el promițându-le mașini sau apartamente cadou… Chestiile astea erau știute de toată lumea iar moșul cred că mai lucrează încă acolo…