Leonard Bibirig a luat time-out-ul perfect. E minutul 59.30. Echipa lui, Vasluiul, e condusă cu un gol, 30-29. Au recuperat mingea și au ultimul atac. Îi strânge în jurul lui și le explică pas cu pas ce au de făcut, Mâna dreaptă îl indică pe fiecare. Nu-l aud, poate cei de la televizor, dar nici ei nu o să știe exact ce le spune.

Căci acolo jos e o chimie sudată de luni întregi. Ei, băieții, o să-l înțeleagă și dacă le spune jumătăți de cuvinte. Visează ce au de făcut. El vede totul în minte ca pe un film în care ei sunt actorii. E un automatism în care totul depinde de mici gesturi. Un pas prea înainte, unul prea târziu, un metru mai în față, unul prea în spate, vorba filmului cu Pacino. Cam tot ce muncești într-un an rezumat în 30 de secunde.

Jumătate de oră mai târziu merg câteva zeci de metri în spatele lui. Bibi e fost handbalist mare. Un bărbat înalt bine, peste 1,90. Când dă mâna cu tine te îngroapă cumva în palma lui. Tocmai ce- a făcut lucrul acesta cu mine. Îl știu de când era puști și eu copil. Nu l-am privit altfel decât cu admirație. Acum e la jumătatea anilor 40 din viața lui pare neschimbat. Nici kilogramele în plus nu prea s-au lipit de el. Și are și mustața în continuare. Cine îl știe și-a jucat împotriva lui mi-a spus că are o forță uimitoare. Dacă punea mâna pe tine rămâneai acolo. A fost probabil cel m ai bun apărător din handbalul ultimilor ani.

Mă uit acum la el. Cât o fi el de mare, pare că a ajuns la înălțimea mea. Mi-a luat-o înainte. Nu cred că a realizat că nu are geaca pe el. E încă iarnă. Umerii i-au coborât în jos. Ochii nu-i mai caută în sus, Îl văd doar din spate. Pașii i s-au făcut mici și nici nu mai ridică picioarele ca lumea. Să aibă vreo două sute de metri până la autocar. Dar parcă a-ar întoarce. Dacă m-ar căra pe mine și i-ar fi mai ușor. Un singur semn de viață. La un moment dat mâna dreaptă i se ridică, la fel ca într-o aruncare de la șold. Ține în mână copia roz a foii de joc, I-a dat-o cineva mai devreme. Descrie un arc scurt și brusc, apoi îi cade la loc. Un singur gest în frustrarea unei zile întregi.

Dau să-l strig , dar cred că e inutil. Nu e aici. În mintea lui încă se joacă. Imaginile vin una după alta, la fel și întrebările. Poate dacă n-ar fi fost aruncarea de atunci, schema de dincolo, ce ar fi putut să le zică mai mult și mai bine? Există un loc unde el ar fi făcut diferit? Ca într-un montaj de cinema toată înregistrarea se dă înainte și înapoi cu stop-cadru. Mi se spune că unii dintre ei rețin secvențele astea ani de zile.

La București, Vasluiul  a avenit de la 7 goluri. E 59.30  și 30-29. Bibi a cerut time-out. Le-a dat schema exactă. Băieții au aruncat de pe semicerc. O dată, dar mingea s-a izbit de portar. Norocos a sărit tot la ai lui. Tot pe semicerc. Și a plecat încă o dată în portar. Există momente când tot ce știi tu mai bun depinde alții și nu de tine. Și ca antrenor trebuie să o trăiești zi de zi. Să trăiești eșecurile lor ca fiind ale tale și să primești parte din victoria care e mai mult a lor decât a ta.

Am scris acest text pentru toți antrenorii care nu au câștigat o cupă sau un campionat și cărora nu li s-au dedicat editoriale. Și totuși muncesc ca și cum ar trăi o finală în fiecare etapă.