Seară de februarie, rece ca niciodată. Parcarea aglomerată a clubului Dinamo. Sute de mașini care se blochează una pe alta printre movilele de zăpadă, gheață pe jos. Bucureștiul nu are săli de sport și lumea s-a îngrămădit aici să vadă meciul de Liga Campionilor al CSM-ului.

E noapte bine, poate s-au făcut -7 sau -8 grade. Gerul taie, iar lumea stă cuminte la coada de la aparatul de taxare. Singurul din parcare. Cred că am vreo 80 de oameni în față. Merge greu, cu înjurături și cu umor românesc. Organizatorii au pus și autocarul danezelor să plătească taxa de parcare. Șoferul se roagă de cineva să-i dea drumul mai repede. 

Ies și fetele noastre. Se streacoară printre spectatori către mașini, semn c-au venit de acasă la meci, nu din cantonament. Ayglon trece de mână cu copilul, Oana Manea merge ușor pe lângă coadă. Meciul s-a încheiat de vreo jumătate de oră, nu cred că s-au uscat bine încă. Majda Mehmedovici se oprește lângă coadă și nu-i vine a crede. Un oficial o împinge în față să plătească mai repede.

Lumea nu zice nimic, muntenegreanca pleacă repede, iar oficialul începe să se agite. ”Măi, Oana, măi..hai și tu…Oameni buni, dați-i voie Oanei Manea să plătească”. În spatele meu, cu vreo 40 de oameni mai încolo, Oana se așezase la coadă și aștepta să-i vină rândul. Poate peste 40 de minute sau o oră cât a stat fiecare dintre noi acolo.

Oana a dat trei goluri duminică seara. A făcut un meci excepțional, a jucat și în atac și în apărare ca de obicei și a aplecat în aplauzele a mii de oameni. Apoi s-a așezat la rând cu firescul celor care știu că doar au muncit bine. Nicio vorbă în plus sau în minus. Niciun cuvânt din partea celor care ar fi trebuit să-i spună să meargă în față. Ca și cum știi că lângă tine e unul de-al tău care își face treaba bine și cinstit și nu vrea altă recompensă. 

Uneori e nevoie de întâmplări mici ca să vezi cum se construiește un mare campion. Răbdare, bun-simț și un fel de timiditate care te împiedică să treci în fața unui rând care te-ar aplauda când faci asta. Culmea, într-o țară în care orice șmecher cu o jumătate de funcție și cu un tricolor declamat știe cum să treacă de o coadă.

P.S:

În toamna lui 2015, într-un meci al naționalei, la Cluj, Oana a primit o lovitură în gât. A rămas pe jos, a fost nevoie de intervenția SMURD-ului și de tuburi de oxigen. Și apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, Oana și-a reluat locul în apărare. Nu mi-am explicat atunci cum e posibil. Acum știu. Unii oameni știu că respectul nu e un dat, ci se câștigă. Oana, aștept să te întorci să porți tricolorul pe umeri. Am sta la coadă să te vedem.