Două doamne stau de vorbă lângă mine. Una e în vârstă bine, in jur de 80. “Să știți că pentru mine trag.” Lucrează să-și repare o mână lovită. “Sunt singură. Uneori mi-e greu și cu două mâini, darămite cu una.”

Părul e alb complet, mișcările încete. “Să știți că eu nu mă opresc, am lucrat puțin azi.” “E destul pentru dvs,” i se spune. “Trebuie să mergeți acasă. Cine vă ia?”. Batrâna se încruntă. “Singură vin de la Obor.” “Singură?”, se întoarce toată sala.

“Cu tramvaiul vin. Uneori e mai aglomerat. Circulă lumea, n-ai ce-i face. Au muncă.” E liniște in sală. “Uneori imi mai și spun: te caută …. (nu-i spune pe nume) pe acasă și tu umbli cu tramvaiul. Mă fac și eu că nu aud și merg mai departe. Că eu merg mai departe.”

Acum e și mai liniște. Sala e plină de oameni care-și caută viața. Oameni cu necazuri care-și recaută viața sau tinerețea. Scripeți, bicicletele și aparatele de forță scârție lung. Fiecare are o operație, o poveste sau o lovitură. 

Femeia cu părul alb privește peste toți. O lumină îi plutește în privire ca și cum ne-ar cunoaște de o viață și acum se bucură că ne-a revăzut. Își încalță șoșonii și iese. ”Vin mâine la 12.”

Acum n-au încotro: toți merg mai departe.