E greu să faci interviu cu Marius Moga. Unul dintre colegii mei l-a numit ”văzduhist”. Asta înseamnă că e aer. Tu-l întrebi de de pământ și el urcă, urcă, nu se mai oprește. Tot timpul am avut senzația că își ia zborul și că trebuie să-l prind ca să-l aduc înapoi. Așa ești tot timpul, Marius? Da, mie nu-mi place să vorbesc despre ce fac eu, despre alți oameni, dar îmi plac la nebunie ideile. Eu dacă-i aud pe doi care bârfesc pe cineva, plec de acolo. Pur și simplu nu reușesc să mă conectez la astfel de lucruri. 

Marius Moga este doar un om al ideilor și al gândurilor. Și al sunetelor care plutesc. Unori uită de el și-și petrece nopțile fără șir în studio. Acolo este locul lui și asta îl fascinează.  

Până să reușesc să fac muzică, până în momentul în care alți oameni și-au dorit muzică de la mine, stăteam singur, noaptea, și îmi veneau idei. Acum cred că așa îmi găsesc eu flow-ul. În general oamenii nu stau singuri să compună, fiindcă e prea mare cerința de muzică bună. Nu poți să te chinui tu, să stai un an să dai piesa cea mai bună. Încerci că combini talentul tău cu al altora astfel încât iese o piesă bună în mai puțin timp decât dacă ai lucra singur.

Rețeta în muzică e să nu ai o rețetă.

Am avut vise în care compuneam. Nu am reușit să mi le aduc aminte când m-am trezit și mi-a fost ciudă. Nu poți să dai rec în vis. Am avut vise cu câte o melodie, iar când m-am trezit mi se părea că era ceva magic. Aș fi vrut să reproduc, dar nu se întâmplă atât de ușor. Creația se poate face de față cu oamenii sau în lipsa lor. Cred că totul depinde de fețele lor, de reacții când compui de față cu ei. Omul are o reacție instantă la orice linie melodică. Când ai în jur oameni expresivi te prinzi dacă o linie melodică a creat o emoție sau nu. Nu te ghidezi neapărat. Suntem toți empatici. Încercăm să găsim exact emoția cu care ar rezona mai mulți oameni. Dacă e foarte bună linia melodică toată lumea are o reacție.

Copilăria lui Marius înseamnă muzică. Nu știu alții ce-au făcut, dar Marius era înconjurat doar de muzică.

Pedeapsa mea acasă era să ies afară să mă joc. La un moment dat a intrat tata în casă și m-a găsit cu trei, patru casete desfăcute. Scosesem toată banda din ele și o înșirasem prin casă. Nu înțelegeam cum încape atâta muzică într-o fâșie atât de mică.

Mi-a povestit tata. Nu am fost la un psiholog, dar ceva de acest tip, pentru copii. Eram foarte mult prins în mintea mea, mă gândeam intens la lucruri încă de la 5 ani și nu eram atent la alte lucruri din jurul meu.

Instrumentele? Cântă la tot ce-i pică în mână

Am început cu pianul, dar nu m-a oprit niciodată nimic, în orice studio am fost în lume, să încerc orice instrument. Nu pot să zic că eram prolific, dar cu scopul de a compune, de a face o temă, pun mână pe orice instrument. Mi-am dat seama că după o vreme creierul se obișnuiește să înțeleagă cum funcționează orice instrument, chiar dacă nu l-ai studiat. Știi ce note vrei să cauți. Dacă știi ce vrei să cânți, poți să cânți la orice instrument. Dacă ți-a venit o temă, știi ce note vrei să cauți pe instrumentul ăla, le vei găs

Era plăcut să ai un copil cuminte care stă doar la pian. Mai nasol este când îți spune că asta vrea să muncească

Cred că s-au prins la 18 ani. Până atunci în opinia lor era un hobby. „Uite ce pasionat e, e bine că nu stă pe străzi, face muzică”. Cred că la 18 ani au zis: „Chiar e ceva!”. M-au susținut. Mi-au luat clapă, ce voiam. În schimb, când a fost vorba să fac asta, ca o meserie, s-a oprit susținerea.

Amândoi cumva voiau facultate. Nu pot să îi arăt cu degetul pentru că probabil aș fi făcut la fel. Sunt sociolog licențiat. Am găsit ceva conexiune între muzică și sociologie. Dacă nu găsesc o asociere între ce îmi place, și dacă nu simt că-mi folosește la ceva, îmi e foarte greu să asimilez informațiile.

Am făcut pian și apoi i-am zis profesorului de pian că eu mă apuc de compus. Mi-a spus că nu e chiar așa, că trebuie să mai studiez. Am văzut biografii cu oameni care de la 5 sau 7 ani compuneau ce aveau în cap. Cred că e foarte prost înțeleasă creația. Creația e creație și performanța e performanță. Dacă reușești să faci creație și reușești să cânți ce ai creat tu, atunci e un plus.

„Geniu?” Lumea spune că este un geniu. Ce înseamnă pentru el asta?

Hai să facem un experiment. Dacă sunt doi copii gemeni și unuia îi spui că e geniu, iar celuilalt nu, fără ca vreo unul dintre ei să fie, oare care va face performanță în viață?

Termenul de „geniu” în cazul meu a fost folosit când am ajuns în București. Până să ajung să-mi arăt muzica aici eram doar un tip din Alba obsedat de muzica lui. Nu făceam nimic bine, doar insistam mult. Nici urmă de nicio conotaţie de geniu. Ea a ajuns după ce am avut succes. Înainte oamenii cred că tu ești un lunatic care visează. Cred că toți oamenii care au reușit să facă lucruri în viață au fost așa. Până la un punct în viața lor au fost niște lunatici. Așa se împarte lumea. Sunt lunatici care renunță și lunatici care nu renu

Străbunicul și moștenirea din familie

Nu am văzut poze până acum, dar mi-au povestit. Tata știu că era cu chitara și în liceu. Bunicul era cu banjo, iar străbunicul era cu un ansamblu de ciobani de la Șugag care cântau toți la fluiere în ʼ65. Mi s-a povestit. A mers cu ei o dată la București la Radioteleviziunea Română și au înregistrat corul de ciobănei. Era o orchestră, dar singurul instrument la care se cânta era fluierul. În Șugag fusese multe lucruri: împăciuitorul satului, a ajuns primar, cantor la biserică, dirijorul orchestrei de fluierași. Se plictisea și găsea tot felul de lucruri de făcut. Casa de la Șugag o mai vizităm din când în când, dar nu mai stă nimeni din familie acolo. Mi-au arătat o poză cu străbunicul în care a apucat să mă țină în brațe.

Am crescut cu niște muzică mai ciudată față de alți colegi sau vecini. Răsunau din alte case anumite feluri de muzici, iar atunci când deschideam eu sertarul găseam doar Michel Jarre, Isao Tomita, Enimga. Tata era pe New Age. Era genial pentru un copil. Una auzeai la radio, muzică ușoară românească, însă când ascultam acasă casetele alea, mă trimiteau în altă parte. Nu avea neapărat o asociere vizuală și erai liber să îți imaginezi ce vrei tu. Am rămas în zona asta. Toată muzica pe care cineva o crează e influențată de muzica cu care a crescut sau pe care a ascultat-o. Nu poți să pui o limită. Creația în accepțiunea umană, atât a mea, cât și a multor muzicieni, e că muzica este o inovație.

Îl întorc la ziua de azi. Ce-i place?

Azi ascult Billie Eilish. E un artist interesant. Îmi place mult că e cumva ușor de ascultat, dar în același timp albumul e tare interesant. E produs de ea și fratele ei. Am ascultat și materiale din urmă, nu doar acum, de când a devenit cineva. Vârsta când compui nu există. Când aud un artist, rezonez, indiferent de vârstă. Sunt artiști care s-au lansat de tineri și rezonăm cu ei. Nu trebuie să fi fost de aceeași vârstă ca să simțim că piesa aia e pentru noi.

În timp, niciun demers nu e plăcut atunci când îl faci. Imediat ce ai terminat însă realizezi că e un disconfort pe care ai vrut să-l creezi. E un disconfort pe care ți-l creezi singur, dar îl controlezi.

În București, la început, eram ca un puștan care voia să facă muzică. Apoi în America mi-a fost mai ușor pentru cu aveam totuși niște credite de aici, dar cu toate astea nu le aveam și acolo. Băteam la fel, la uși. Nu am făcut însă niciodată asta cu rușine. Nu mi s-a părut că am mers să cerșesc ceva când le arătam oamenilor muzica mea. Poate că ei, săracii, nu au exact ce le trebuie.

Când era adolescent alerga cu CD-urile pe la radiouri. Nu se lăsa până oamenii nu-l ascultau de față cu el. 

Nu am vrut să las CD-ul. Mi se părea ciudat să îl arunce într-un sertar plin cu CD-uri. Le ziceam: „Am CD-ul, e plin de muzică bună. Când sunteți hotărâți să ascultați, dați-mi un semn”. M-au sunat până la urmă. Nu aveam tupeu, însă nu aveam încredere că vor asculta demo-ul. M-a chemat Adrian Sînă care era la Roton. M-a sunat și mi-a spus: „Am înțeles că ai un CD. Nu l-ai lăsat aici, nu?”. I-am spus că vin, căci eram încă în București. Am mers și i-am arătat. I-a plăcut foarte tare sound-ul. Nu prea mă interesa ce se produce în România și cum suna muzica de aici. Nu aveam nicio atracție. Eram mai mult chitit pe lucrurile de afară, lucruri Urban din afară. Eu asta făceam, iar când a auzit, a realizat că nu e ceva ce s-ar fi așteptat să audă. Știu că îl chemase și pe Cătălin Moraru să asculte fiindcă era altceva. Asta le spun și producătorilor de acum care semnează cu noi. La început, când am venit, am fost ca o minge de biliard, dar acum am învățat cum să fim publisher pentru alți autori și cum să le arătăm drumul către o carieră din care poți trăi. Ești freelancer. Nu ești angajatul nimănui, nu ești la cheremul nimănui. Trebuie să fii la cheremul tău, fiindcă dacă nu scrii și produci, degeaba faci meseria asta.

Părinții i-au spus că nu poate face o meserie din asta. Nici măcar după primul hit

L-am sunat și i-am zis: „Uite, vezi, am reușit să fac o piesă. E pe toate radiourile.”. Răspunsul lui a fost: „Hai, măi, de asta m-ai sunat? Dispare în șase luni. Dacă o ții așa zece ani, poate e o meserie, altfel, ce e asta?”. Mi-a zis ceva șocant pentru mine. Aveam 18 ani și la început nu-mi dădea șanse. E greu, e o lume anostă, nu știu câți reușesc, iar apoi când am reușit, mi-a zis: „Da, dar dispare în șase luni”. Avea dreptate, dar m-a enervat foarte tare. Cum adică zece ani? Chiar așa a fost, însă. Dacă singura mea piesă compusă era „Ți-am promis” mai aveam noi discuția asta? Probabil de aia și eu și fratele meu suntem așa. Trebuie să ne argumentezi ca să te credem. Nu merge doar cu „ai încredere în mine”.

Toate momentele sunt bune în viață. Trebuie să înveți să le guști. La vremea aia era un haos. Societatea are și darul ăsta de a te panica. Pune în tine o panică. Dacă nu alergi, nu te zbați, nu o să-ți iasă nimic, o să ți-o ia alții înainte. Dacă nu ne-a mai compara și dacă fiecare ar vrea să fie mai bun decât a fost ieri am fi mai puțini critici sau poate mai puțin vehemenți. Noi însă, vrem ca ceilalți din jur să fie mai buni decât au fost ieri, dar nu neapărat noi. Vrem ca mediul nostru să urce și să ne forțeze și pe noi să urcăm, în loc să ne forțăm singuri.

„Dragostea din tei” Da, a refuzat să facă Dragostea din tei 

Mulți oameni își doresc să exprime ce trăiesc ei și alți oameni să-i aprobe sau nu. Nu am fost niciodată gelos pe oamenii cărora li s-au întâmplat lucruri bune. „Dragostea din tei” a fost făcută în studiourile la care eram și eu acționar. Cu mâna mea și cu gura mea i-am direcționat către alți producători spunându-le că eu am treabă. Piesa aia a ajuns să fie world wide. Nu mi-a fost ciudă nici o secundă. I-am zis și lui Dan Bălan că asta a fost. Așa am decis eu atunci. Dacă era să fie cu mine, eram și eu pe piesă. Veniseră la mine la studio. Eu eram în infatuarea mea, eram ocupat. Le-am zis că lucrez cu Akcent și că le dau alți producători. Nu ai de ce să te întorci la condiționalul trecut care e cea mai dureroasă conjugare din viața unui om. Creează cea mai multă nefericire. Condiționalul prezent mai are o șansă, dar condiționalul trecut e folosit de toți oamenii. „Dacă făceam eu atunci, acum era…”. Atât de multă nefericire dintr-un trecut fabulos pe care ai fi putut să-l ai. N-ai cum să fii mai trist. Nu ai cum să te programezi singur să fii mai trist. Nu fac asta. Nu mă gândesc niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu pe piesa aia. E nefericire direct dacă mă gândesc.

În urmă cu mai bine de 10 ani apărea într-un reportaj Euronews în care spune că este bogat

Dacă tu ai în buzunar 1000 de ron și simți tu că ești bogat, ești. Încrederea aia te poate duce și spre 10.000 de ron. Niciodată nu m-am raportat la bani. A fost o chestie de societate. Îmi doream să fac valoare și voiam ca oamenii să audă ce creez eu.

Ce cred că iubesc la gașca pe care am început să o formez în timp e că toți oamenii de la DeMoga Music sunt legați. Am realizat că fiecare om adună în jur oameni ca el. Fiecare entitate, fiecare grup social se coagulează în jurul unor valori și principii iar apoi se cerne singur. Împărtășesc cu colegii, cu Bianca. Eu nu cred că muzica trebuie analizată de muzicieni când e compusă, ci de oameni.

Acasă

Grădinița e aproape de studio. Mai are puțin și vine singură de la grădi la studio. Ea e obișnuită cu studioul. Uneori îmi spune: „Eu nu vreau să merg azi la grădi, vreau la studio”. Bianca mă susține foarte mult. Sunt lucruri care îi plac mult, dar sunt și momente în care vin după o noapte întreagă și îi arăt ce am făcut, iar reacția ei e: „La asta ai stat toată noaptea?”. O iubesc fiindcă mie îmi e greu să fiu prea diplomat când dau o părere legată de muzică. Oamenii mă știu ca fiind foarte franc. La mine e despre muzică, nu despre oameni.

Muzica rămâne de fapt cea mai importantă parte a lui. Nu-l judecați, însă, ca persoană

Cred că până înveți să împarți muzica cu alți oameni e destul de personală și ești destul de egoist cu ea. După ce înveți că nu e doar pentru tine, înveți să o împarţi. Mă refer și la ascultători și la creatori. Omul care crează crede inițial că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și i-a dat exclusivitate.

Merg la cumpărături. În clădirea noastră, pe contratrepte e un motto fie de la un artist, fie de la un producător mare. E un citat de la Elvis care spune: „The artist and the image are one thing” – Imaginea și artistul sunt un lucru, iar omul e alt lucru. Omul nu poate fi niciodată la înălțimea imaginii. Pe mine mă trezește în fiecare zi. Poate fac un lucru pentru care eu m-am antrenat, dar pentru unii oamenii rezonanța operei e atât de mare încât ei simt că am făcut ceva mai mult. Imaginea din mintea oamenilor percepută despre tine e mai mare decât ai putea tu să fii. Doar ai creat o chestie care poate fi aproape de perfecțiune. Discrepanța asta se vede. Creatorul încearcă să-și pună cele mai bune părți ale lui în operă, nu în el.