Două mari campioane. Doi oameni care, undeva, mai târziu, ar merita monumente. Femei cărora România le-a ținut pumnii, cu care a strâns din dinți, a suferit, cu care s-a bucurat împreună și apoi s-a mândrit în felul nostru de-a acapara orice victorie personală.

Două mari campioane, dar și doi oameni diferiți. Două feluri de a vedea viața. Unul în care adevărul nu e o rușine, nu-i greșit să spui ce se întâmplă în spatele unor uși închise și altul în care sistemul nu are de suferit. Două mari campioane și doar una care are puterea să se ridice și să privească în ochi. Tu cu cine ai merge mai departe?

Am vorbit deunăzi cu Maria Olaru. ”De ce ai scris așa de târziu? Am scris când m-am vindecat.” Maria vorbește simplu, clar, concis. E logică și articulată. E plăcut să o asculți. ”Și dacă scriam la 19 ani, tot analfabetă mă făceau.” Maria a așteptat timpul să vadă ce i se întâmplă. Ca orice om a înțeles ce-i cu viața ei ceva mai târziu.

A avut nevoie de timp să admită toate poveștile trecute. Și a avut nevoie de timp ca să nu-i fie rușine. Unora le trebuie o viață ca să recunoască lucrurile din jurul lor. Ei i-a luat 16 ani. Gândește-te la cel mai ascuns secret al tău. Cât timp ți-ar lua să-l dai în vileag?

Maria nu e ipocrită. ”Am scris acel email de mulțumire pentru că am vrut să mă apropii de Bellu și Bitang. Dar nu au vrut, au refuzat.” Fetița diferită a vrut mereu să fie parte din grupul lor. Poate, dacă cei doi antrenori i-ar fi devenit apropiați, Maria nu ar fi vorbit. Poate ar fi fost parte din sistem. Dar așa a ales să nu mai fie niciodată.

Pe Maria au pus-o la masă cu ministrul care ar avea de pus numai întrebări despre  ce i s-a întâmplat. Dar ministrul Elisabeta Lipă a ales să dea sentințe în emisiunea DigiSport. „Nu aveau ce să caute aceste pasaje, era bine să nu fi apărut în carte!”.

Costi Prună se crispează și se îndoaie în scaun. Ministrul continuă de neoprit. „Și chiar dacă am fost lovită, eu nu o să spun! Dacă mă călcau în picioare sau m-ar fi călcat în picioare, astăzi dacă aș fi fost întrebată despre asta nu aș fi răspuns niciodată!”

Dacă ar fi după doamna Lipă, cărțile astea nu s-ar lansa decât la concursuri de gimnastică. Lucrurile ar trebui dosite și poate îndreptate undeva pe ascuns.  Ministrul preferă să bage mizeria sub preș.

Ce altceva ar mai băga doamna ministru sub preșul acesta din ce în ce mai mediocru? Am întrebat-o mai ieri dacă a luat vreodată Meldonium. La vremea performanțelor sale, Meldonium era admis. ”Niciodată și nu am luat nimic vreodată.”

Performanțele doamnei Lipă sunt făcute cu apă plată și fără bătaie. E adevărat, antrenorul ei stătea pe țărm. Statuia sa va rămâne pururi intactă. Nimeni nu o să i-o ia.

La finalul emisiunii de la DigiSport, când se închid camerele ministrul o îmbrățișează pe Mărie, cum îi spune toată lumea. Copilul bătut trebuie musai alintat. „Știu, Marie, că așa e, dar nu trebuie să spui!”

Ba, trebuie să spui Mărie. Pentru toate Măriile, Andreele și toate fetițele care nu au apucat să fie Nadia sau nu le-a stat medalia la gât. Pentru că adevărul e mai necesar decât orice medalie.

”Știu că performanța asta se poate face fără bătaie,” îmi spune Maria Olaru. Eu cred că performanța nici măcar nu e necesară, atâta vreme cât e însoțită de bătaie și abuz.

Și mai cred ceva. E o rușine pentru un stat care se crede european să pună batista pe țambal. Să ascundă. Până acum, ministerul, COR și Federația ar fi trebuit să o cheme pe Maria Olaru să vorbească oficial de cele întâmplate. Să analizeze și să tragă concluzii. Ca în orice țară civilizată. Să facă curat și să meargă mai departe.

O vorbă despre Bellu și Bitang. Nimeni nu le ia meritele. Statuia le va dăinui mereu. Au făcut ce-au putut, în condițiile date. Așa au fost învățați, așa au făcut. Doar că lumea se schimbă și trebuie să accepte și ei asta. O plecăciune în fața fetițelor care i-au făcut celebri nu ar durea însă foarte tare. Nici măcar cât o bătaie cu cureaua pe podeaua unei săli placate cu aur.