Știrea zilei de luni trebuie să o cauți în jurul măsuței de la care au vorbit Cioloș, Orban și Barna. Dacă măsuță o fi fost. Prea înaltă pentru un birou, prea mică pentru o masă de bară, prea fragilă pentru atâta lume, prea ieftină pentru momentul la care a participat. 

Dar deocamdată asta este. O construcție mică, anemică și fără investiții a ceea ce ar putea fi cealaltă parte a clasei politice. Să ne lămurim. Eu i-am spus opoziția unită. Nu e vorba de opoziția parlamentară, ci de opoziția la ce este astăzi osatura politică cea mai importantă, sistemul politic cunoscut și pe care l-am avut treizeci de ani. 

Așadar avem PNL, USR și viitorul partid al lui Cioloș împotriva PSD, ALDE, PMP. Un fel de nou contra vechi. PNL trece la nou pentru că știe că altfel nu va mai exista, nu pentru că vrea, dar și pentru că nu-l lasă legătura cu Iohannis. 

Dacă ne socotim mai bine, opoziția asta nouă este și o formă de a lovi într-un anumit tip de gândire. Vechile partide nu au niciun chef să meargă spre Europa. O vor, dar nu-i vor regulile, așa că mai bine se scaldă într-o zonă gri. Unitatea asta forțată de lângă măsuța lui Cioloș se zbate să ne ducă pe drumul nostru firesc. 

De ce este însă un moment cheie? Pentru că astfel de alianțe, unele chiar împotriva firii, apar doar în anumite momente la români. Și am să vă aduc aminte când. 

În 1996 când partidele de dreapta au dus Convenția Democrată la putere și au setat cursul european, sper eu definitiv, al României. 

În 2003, când PNL și PDL au construit Alianța Dreptate și Adevăr și au dat jos un regim care părea de neatins. Adrian Năstase trebuie să fi fost cel mai puternic pesedist vreodată, dar și el a fot învins.

În 2011-2012, când USL a apărut pentru a stopa abuzurile casei Băsescu. Și a reușit. 

Vedeți voi, toate au ceva în comun. Cel care se afla la putere era uriaș, avea toate pârghiile, toți oamenii și părea de neînlocuit. Toți au generat un șir uriaș de abuzuri. Și toți cei care li s-au opus, de la fragilul Constantinescu, la Boc și Muscă, agitați și izolați pe culoarele Parlamentului, păreau atunci la fel de subțiri ca măsuța și compania lui Cioloș, Orban și Barna de azi. Deci este un important început, deși sfârșitul e clar și departe. Ca și drumul de străbătut. 

Ar mai fi ceva. O singură bătălie dintre cele enumerate seamănă cu cea de acum. În 1996, ca și azi, s-au pus în discuție câteva valori mari care țin de drumul României: către cine și de ce merge țara asta? De 20 de ani nimeni nu a pus la îndoială, indiferent de bătălia politică faptul că noi ținem de Europa. Este pentru prima dată când purtam bătălia în această direcție. Iar asta face mica fotografie cu atât mai importantă.  

Foto: Octav Ganea Inquam Photos