Acum ceva ani, într-o întâlnire cu Ștefan Bănică, acesta îmi spune la un moment dat: ”Îl respect foarte mult pe Fuego. E printre puținii artiști care cântă pe bilete. Umple sălile, își vede publicul, știe ce are de făcut.” Poate azi par mai puțin importante spusele lui. Dar acum zece ani, doar o mână de artiști aveau curajul, puterea și încăpățânarea de a băga bani și apoi a face o afacere din cântat. 

În timp ce o parte din lume gusta meme-uri cu brazi și Crăciun, Fuego construia. Umplea săli în țară sau în Moldova, își alegea publicul și căuta un drum care din multe motive e foarte aproape de ce simt o mulție dintre români. De aici și succesul. Plus felul lui de a fi și de a povesti. Eu nu știu ca el să fi spus nu vreodată. De asta mi-am dorit să fac un interviu cu el. Oamenii care construiesc sunt puțini la noi și de aceea și mai importanți. 

Îți place sau nu, Fuego impune respect. Pentru că respectă.  Și mai e ceva. Omul acesta s-a construit singur, din ambiția sa și a unei mame care și-a proiectat visul asupra lui. Câți dintre voi au venit la București la 14 ani pentru a merge din ușă în ușă la câțiva oameni care nu au auzit de tine? Ambiția asta trebuia să aibă un rezultat. Și are. Pentru că Paul este iubit. Sincer iubit! 

E foarte greu să scoți omul din casă ca să plătească bilet la spectacol, cu atâtea televiziuni. La fiecare apariție trebuie să te reinventezi. Să faci mai bine de la decor, la vestimentație sau la repertoriu, pe care trebuie să ți-l alegi cu grijă. În plus eu nu am un trust de televiziune în spate care să mă sprijine. Sau să-mi aducă ecrane în spate, o tehnologie care costă enorm.

Tocmai de la Alba Iulia vin la interviu acesta. Am aprins bradul…(și râde). Știi cum am ajuns, toată lumea îmi cere cântecul acesta. Dacă  ajung la un spectacol și nu cânt ”Împodobește, mamă, bradul” nu mă lasă lumea să plec din sală. Chiar de e vară. Cântecul se numește de fapt Seară de Ajun. 

Eu nu visez muzică, eu respir muzică. Ambii părinți au vrut ca băiatul lor să facă muzică. Mama era talentată și a a câștigat câteva concursuri la cântarea României împreună cu fratele ei. Și a rămas cu visul ăsta. Dacă o să aibă vreodată un copil, atunci acesta va trebui să facă muzică. Mama era lucrătoare la fabrica de sticlă, iar tata lucra la combinatul metalurgic. De mic am studiat chitara, m-au dus la Școala Populară de muzică. Și apoi am făcut facultatea la music-hall. 

Acum mi se spune Paul, dar acasă eram Cipi. George Grigoriu este cel care m-a format. Vreau să-ți spun că nu este artist bun care să nu fi trecut prin școala sa. Dar la el am ajuns cu ajutorul lui Zsolt Kerestely. Dar știi cum am dat de domnul Kerestely? Mama s-a suit cu mine în tren, am venit la București unde nu cunoaștem pe nimeni și ne-am oprit drept la Poștă. Acolo, din cartea de telefon l-am căutat pe Kerestely. Ne-am zis noi că nu pot fi mulți în București. Erau doi. Primul la care am sunat a fost el. Și ne-am dus la el acasă. Mama era bătăioiasă. Ne-am pornit la București fără să cunoaștem pe nimeni.  Sunt o doamnă din Ardeal, a spus mama. Eu cred că băiatul meu știe să cânte, trebuie să-l ascultați. 

Pictez. Lucrez doar în acrilic. Și mi-e drag de ele. Am un site artbyfuego.ro. Când voiam să stau doar eu cu mine, pictam. Și am spus că dacă după mine rămân niște picturi, atunci sunt mulțumit. Am făcut 13 expoziții în țară. Am posibilitatea să ajut. Sunt tineri care trebuie promovați, e un proict caritabil. Am sprijinit peste 200 de artiști români și basarabeni. Mai dăm bani către marii artiști care sunt bolnavi. Pe 23 august, când am împlinit 42 de ani, am trimis cărți poștale fanilor. Până la zece ani am trăit cu senzația că de ziua mea mă sărbătorește toată țara.

Marea mea bucurie este să fiu pe scenă. Sunt un om împlinit. Și dacă mama e fericită și eu sunt fericit. Fac cu pasiune tot ce fac. În fiecare sală, există un ochi al cortinei. Eu tot timpul mă uit la spectatori să-i văd. Am emoții. Oare cum va fi? Reacția o vezi după primul cântec sau când se ridică cortina. La Satu Mare nu fusesem de doi ani și când s-a ridicat cortina și m-au apludat zece minute. Am dat plâns. Iau ceva din energia oamenilor, dar cel mai mult dau. 

Cântecul cu bradul este scris pentru părinții mei, dar videoclipul este filmat aici în București. E vorba de o familie care nu-și văzuse de foarte mulți ani copilul plecat în străinătate. Să știi că nu au mai apucat să-l vadă. E un cântec care i-a adus și pe tineri. Sunt mulți care vin să ne vadă datorită acestui cântec. Gust glumele care s-au făcut de aici. Uneori m-au mai durut, dar succesul vine și cu bune și cu rele.