Ne așezăm amândoi pe câte un scăunel. Aici au scăunele colorate. Al meu e verde, el stă pe unul portocaliu. Doamna care ne-a adus aici a fost foarte insistentă. ”Trebuie să stați așa cu mâna întinsă vreme de 5 minute. Altfel o să se învinețească.”

Și ca să fie mai convingătoare, ne-a luat hainele chiar ea și ni le-a pus în cuier. A mea, o scurtă albastră, a lui, un pardesiu bej, elegant. ”Stați cuminți aici și după cinci minute puteți pleca. Asta e procedură la toate analizele” Așa că acum stăm cuminți, față în față,  ca într-o oglindă. Eu mă țin cu mâna dreaptă de mâna stângă, iar el apasă tare cu stânga pe dreapta.  El, alb cu totul, eu doar cărunt, el subțire, eu plin, eu cu ochelari, el fără.

”Eeee, ce se întâmplă domnule Striblea, cu Românica noastră? Ce spuneți dumneavoastră?” Știu abordarea. Mi-e comună. Lumea se așteaptă că știu ceva în plus. Că am o idee mare sau un secret despre politica înaltă pe care, acum între patru ochi, o să-l destăinui.

Nu e așa și ca să nu-i dezamăgesc, am o replică pe care o spun, dar care îi umple mereu de îndoieli. ”Bunică-mea, care are 92 de ani, spune că acum se trăiește cel mai bine din toate timpurile.” Și nu mint. Bunica i-a prins pe toți și știe ce spune.

Zâmbește, dar nu cu ochii. Umbre zeci îi trec prin privire. ”Eh dumneavoastră sunteți tânăr. Eu am văzut mai multe. Am cântat la început <<Trăiască Regele>>. Apoi am devenit dușman de clasă. Pentru un teren pe care nu l-am văzut niciodată. După revoluție, mi l-a luat primarul și cu niște țigani.”

Se oprește, zâmbește. Se uită prin mine. Umbrele merg mai departe. ”Chiaburule, chiaburule, îmi strigau. Mă băteau numai în cap. La liceu nu mi-au dat voie. Obligatoriu, la profesională la Plopeni. Câte 13 kilometri dus și întors în fiecare zi.”

Vorbește mai repede. ”Mă puneau  să citesc numai de Zoia Kosmodemianskaia. Dar eu am găsit o carte despre Alexandru Macedon. Și am citit-o noaptea  la lumânare, pe ascuns. Parcă mi s-a deschis lumea în fața ochilor.”. Nu mai prididește. ”Domnule, de două ori m-au dat afară de la facultate. De două ori, dar nu m-am lăsat. Eu sunt leu. Am intrat la loc și i-am terminat.”

Pe lângă noi, câteva afișe electronice arată numerele următorilor pacienți. Când se schimbă numărul se aude un țiuit prelung. Un televizor râde fals cu un program de dimineață.

”Să vă spun ceva. Nici acum nu mă opresc. Mama a avut 14 frați. Toți preoți, domnule. Bunicul a plecat cu trei dintre ei să facă România Mare. Nicinul nu s-a mai întors. Mama a făcut doi copii, pe mine și pe fratele meu. Fratele meu are și el doi copii și eu unul. Am o fată. Auzi dumneata, ei 14 și noi unul. Dispărem, domnule Striblea”

”E aici?,” întreb. ”Eee, e la Londra. Ce să facă în România? Dar las că mă mai ajută și pe mine. Eu îmi fac aici de hepatită. La fiecare șase luni. Dar de fapt vin la trei că nu se știe la vârsta mea.”

”Cum vă numiți?” Mă privește suspicios. ”De ce?””Pentru că dumnevoastră mă știți și eu nu”.” Stelian Dumitrescu, dar nu are importanță. Știți că Biblia spune <<unde dragoste nu e nimic nu e>>. Nu e așa, domnule Striblea. În țara asta, trebuie spus <<unde bani nu sunt, nimic nu e>>. Vă spun eu, cel mai urât lucru în România este să fii bătrân și sărac. De asta nu mă opresc.”

Cele cinci minute au trecut. Îl simt c-ar mai sta. Aș mai sta și eu, dar trebuie să plec. Ieșim împreună. Fac zece pași până la mașină. Mă întorc să-i spun că aș vrea să scriu. Să-mi povestească. Să nu uităm. Dar nu e. Nu mai e. Și-mi sună amar:  ”Dispărem, domnule Striblea.”