Pentru mine, Helmut Duckadam este unul dintre super-eroii copilăriei. Și ca orice erou, teoretic, nu poate fi învins. Doar că lucrurile nu au stat tot timpul așa.  

Nu știu dacă ați trăit cu impresia că viața lui Duckadam ar fi trebuit să fie altcumva. Mă refer la perioada după ce s-a lăsat de fotbal. Pentru mine a fost o mirare dispariția sa din fotbal și am vrut să aflu de ce și ce înseamnă. Și cum ar trebui să vedem reapariția sa la același club, dar cu ajutorul lui Gigi Becali. Dar pentru asta trebuie să mergem la început. 

M-am născut undeva pe la miezul nopții și mama o rugase frumos pe moașă să mă treacă pe doi aprilie, căci se știe de ziua păcălelii. M-a urmărit cel puțin în copilărie. Chiuleam de la școală pentru că îmi era rușine să merg pe 1 aprilie să împart bomboane.

Helmuth Duckadam este un tip mare și la propriu și la figurat. Ocupă spațiul pe acolo pe unde merge și este recunoscut, cu sau fără mustață.        

Fac prea puțin sport fiindcă problemele de sănătate nu-mi permit. Puțin înot, mai tai iarba în curte… Problema este seara căci nu pot să dorm dacă nu mănânc. Ar trebui să am cu 10 kg mai puțin mai ales după operația de la genunchi unde am o proteză.

1,88 am avut când am jucat, dar acum din cauza protezei cred că am mai puțin. De la o anumită vârstă începi să mergi în jos. Am fost surprins în momentul în care m-am întâlnit înaintea meciului cu Ajax cu președintele clubului, Edwin van der Sar. Toată lumea îmi spune: „Cât ești de mare!”. Când l-am văzut însă pe el și a trebuit să mă uit în sus la el, căci era cu aproape un cap mai mare ca mine… Fantastic! La brațe am o (anvergură mare), dar cred că la el e mai mare. Se spune că atunci când vezi un om mai mare decât tine trebuie să-i dai o bere. Acolo era pe gratis, deci i-am dat una! (râde)

Starea sa de sănătate i-a făcut probleme, dar frustrările s-au adunat din alte motive. 

O să dau doar un simplu exemplu care cred că este foarte elocvent. Lumea a fost foarte surprinsă că nu am mers pe 7 mai la Casa Armatei, alături de colegii mei la un dineu sau ce era, organizat de către Ministerul Apărării și CSA. Răspunsul e simplu. În 33 de ani nu am primit un telefon din partea Ministerului sau al Clubului, nici măcar în situațiile mele cele mai dificile. În schimb, acum șase ani de zile când am fost operat la Spitalul de Urgențe de doctorul Brădișteanu, am primit după o săptămână o scrisoare cu număr de înregistrare, semnătură în original, din partea președintelui F.C. Barcelona în care îmi urează însănătoșire grabnică. Vă dați seama că am pus-o imediat în ramă și e la loc de cinste. Cu acest răspuns am spus tot.

Cum se face însă că familia Duckadam se mai află în România. Ani buni a existat obiceiul ca germanii să plece. 

Noi suntem germani. Și părinții mei, și bunicii și străbunicii, toți au fost de origine germană. Noi suntem șvabi. Se face câteodată o confuzie între saşi și șvabi. Sașii sunt în Transilvania și vorbesc un dialect total diferit. Noi, șvabi suntem mai spre Austria. Vorbim o germană mai spre germana literară să spunem. Noi ne înțelegem cu austriecii, cu germanii, iar practic sașii nu.

Da, sigur, acasă vorbeam germană. Vorbeam germană, plus că în acea perioadă, cu toate că întotdeauna se vorbește de perioada comunistă, nu erau atâtea frecușuri, atâtea discuții. „Ce ești? Neamț, ungur, slovac?” În comuna mea natală, în Semlac era o școală I-VIII de română, I-VIII de germană. Practic am făcut româna ca limbă străină. În rest matematica, fizica, geografia, toate le-am făcut în germană. Erau în aceeași școală, dar erau clase paralele.

Plecatul în străinătate era o modă, cred că e la fel ca acum. Era o modă cu plecatul, deși plângem că lumea pleacă afară. Am fost un an, doi, în Italia la un turneu de fotbal pentru copii, organizat în memoria unui fost jucător. Acolo l-am întâlnit și pe Arrigo Sacchi care era invitat. Am văzut o comunitate de români foarte harnici care lucrau câmpul de dimineață de la 7, până seara la 7 și primeau în jur de 1000 de euro pe lună. Am întrebat: „Totuși voi de ce stați aici? Ce e aici e sclavagism. Voi sunteți sclavi. Efectiv sclavi!”. „Păi cum să ne întoarcem? Totuși suntem în Italia…”. „Păi cu cât rămâneți voi măi pe lună?”. „Cu o sută, două sute de euro, dar tot e mai bine decât în România.”. „Ok”. De aia zic. A fost și atunci, în acea perioadă, pe final, după ʼ85, o modă să pleci. În comuna mea erau foarte mulți etnici germani care au plecat. Atunci au primit ceva bani, foarte puțini pe casă și au plecat. Am cunoscut și din ăștia, destul de mulți.

Și sora mea stă de 24 de ani, cred, fiind căsătorită la München. I-am întâlnit și acolo și în alte părți. Nu o duc mult mai bine decât au dus-o în acea perioadă în Semlac unde aveau și o curte și o pasăre și un porc și o vacă, de toate. Deci eu cred că nu e chiar așa cum se spune. Eu niciodată nu mi-am dorit să plec. Am câștigat la loteria vizelor, căci m-am luat după fosta soție și am aplicat pentru această loterie. Am plecat în America. În prima lună am fost foarte încântat că nu mă cunoaște nimeni. Câtă libertate! Ce frumos e! În a doua săptămână mi-am spus: „Aici chiar nu mă cunoaște nimeni! Nu pot să stau!” Am plecat, am venit înapoi. Se chinuie. Se chinuie și fosta soție în America, și fiica mea. Nu e o viață de lux. Dacă o să-l aveți vreodată invitat să-l întrebați și pe Liță Dumitru, care a plecat și el puțin în America.

Sunt convins că lui Helmut nu i-a plăcut deloc America. Sau mai degrabă statutul său de celebritate de aici. 

 În primul rând (mi-a displăcut faptul că) erai strict: serviciu, familie. Fără prieteni. Dacă un prieten, cum eram noi în Arizona, mă mai invita: „Hai să facem un grătar împreună”. Îi ziceam: „Nu fac 80 de km până la tine”. Eram în același oraș. „80 de km până la tine, mâncăm un grătar, nu pot să beau o bere pentru că trebuie să mă întorc 80 de km înapoi. De multe ori evitam aceste ieșiri. Ești singur! Ești singur! Acolo te întâlnești duminică la biserică cu alți români și atât. Nu ai viața socială pe care o ai aici. Aici mai mergi, mai stai de vorbă cu vecinul, mai mergi la magazin, îl cunoști pe cel de la magazin. Mai dai un telefon la carne să aducă două kilogram de carne să faci un grătar. Mai inviți chiar un maistru sau un muncitor care lucra la tine: „Hai să bem o bere!”. Acolo nu există așa ceva, iar eu aveam nevoie de asta!

Cum se face c-a ajuns portar? Copiilor le place să dea goluri.

Și eu am visat (să dau goluri). Cu siguranță! Eram și eu copil, numai că toți se băgau acolo și singurul loc liber rămas era în poartă unde nu voia să stea nimeni fiindcă te murdăreai, îți rupeai trainingul sau ce aveai. Am stat eu că eram mai mare. La început nu mi-a plăcut, dar apoi a început să-mi placă această postură. Îmi plăcea să mă arunc pe jos, să fac robinsonade. Am rămas în poartă. Mai apoi, se pare că am avut și un anumit talent. La 16 ani am debutat în echipa Semlecana Semlac, la Semlac. Echipa mare. Eram în Onoare sau Dumnezeu știe în ce ligă mai eram acolo. Primul meci era într-o comună învecinată, Peregu Mare. Profesorul de sport care era și antrenorul echipei m-a băgat în poartă. Am luat repede patru goluri, am pierdut cu 4-0. Am fost cam dezamăgit, dar se pare că totuși s-au văzut ceva calități în mine și am continuat în poartă.

Cariera lui Duckadam nu a început la Steaua. În fapt era deja portar de Națională când a ajuns acolo. Avea să înlocuiască o altă legendă în poarta clubului, Vasile Iordache. Era renumit pentru faptul că stătea mult peste program la antrenament pentru a apăra penalty-uri.

Și cu colegul meu de cameră, Tătăran. Cine era dispus la pariuri, îl așteptam. Dar trăgeam și eu. Și el trăgea și eu trăgeam penalty-uri. Tocmai acest lucru cred că m-a ajutat și la Sevillia deoarece după prima lovitură a lui Alesanco, încercam să mă pun în mintea jucătorului care execută și să mă gândesc ce aș face eu în locul lui.

 La Sevilla, prima a fost cea mai importantă lovitură.

Te uiți la jucător. Te uiți la jucător, cât de departe stă de minge, care e poziţia lui. Sunt jucători care stau la doi metri de minge. Sunt jucători care plecă din stânga. Îți faci o strategie. Care sunt șansele mai mari: să tragă în dreapta sau în stânga? De asta am spus că prima lovitură a fost cea mai importantă, deoarece i-am ghicit colțul.

 La viteza mingii nu ai nicio șansă. Inspirația de moment (m-a trimis în dreapta) poziția în care a stat el. El a venit din poziția asta. Avea o distanță destul de mare la minge. Dacă vă amintiți de execuțiile lui Majearu și Boloni, au fost trase ambele cu latul. Atunci mulți jucători trăgeau cu latul pentru că suprafața de lovire e foarte mare și de siguranță. Nu poți să dai cu o forță prea mare când dai cu latul. Văzându-l pe Alesanco că se pune aici, e foarte greu să vii de aici și să dai cu latul tot în stânga portarului. Am zis că șansa mea e că vrea să dea mai tare și să dea cu interiorul. În ziua de astăzi se dă mai mult cu interiorul în colțul drept al portarului. Am ales acel colț. Șansa mea a fost că a dat-o și la semiînălțime. A dat tare, dar la semiînălțime, exact unde îi place portarului.

La cea de-a doua m-am pus în mintea lui Pedraza, pentru că încercam să gândesc ce gândește el. Urruti apărase una pe dreapta, una pe stânga. Probabil că s-a gândit că fac același lucru. Am apărat una pe dreapta, încerc să merg pe stânga, trag pe dreapta. Aici trebuie să îți pui un mare dar. Am gândit la fel ca el, numai că una e să ghicești colțul și a doua e să o aperi. Cea de-a doua o fost executată foarte bine, chiar jos lângă bară. Înseamnă că eram și foarte bine pregătit. Aveam o forță în picioare ca să pot plonja după minge.

Cea mai simplă a fost a treia. Eram convins 100% că Pichi Alonso va trage tot în dreapta. E logic. Când vezi un portar că a apărat două pe dreapta, logica îți spune: „acum sigur va încerca să meargă pe stânga, să mă păcălească, deci trag tot în dreapta că portarul pleacă în stânga”. Acea minge am prins-o la piept. Am plecat și puțin înainte, dar probabil de emoții el nici nu s-a mai uitat la mine.

Ultima a fost cea mai… Prima a fost ca și ultima. A fost grea, pentru că trebuia să fac o logică. Ce aș face eu, cum aș face eu. Am zis că îi dau o momeală acum. Ori îmi pun în cap că portarul ăsta s-a hotărât și am văzut de-a lungul carierei mele. Urmărind la televizor am văzut meci în care un portar a mers cinci lovituri pe același colț, pe dreapta. A apărat vreo două. Dacă îți faci o strategie nu ai cum să nu aperi o lovitură. Am zis: „mă, poate portarul ăsta și-a ales să meargă pe un singur colț și încerc dincoace”. I-am dat și o momeală, cum aș spune. Cine o să mai aibă ocazia să vadă acele penalty-uri, sigur sunt fracțiuni de secundă. M-am aplecat ușor în stânga. El încă nu se apropia de minge, dar m-a văzut că stau puțin în stânga și când i-aș fi dat o momeală. „Se face că merge acum în stânga, dar el pleacă tot în dreapta.”. În momentul în care s-a apropiat de minge am făcut în colo și m-am dus din nou înapoi. Astea sunt fracțiuni de secundă. Așa am gândit-o eu atunci. Când a văzut, a zis că-l păcălesc, că o să merg tot în dreapta. Când s-a apropiat de minge a văzut că m-am mișcat deja în dreapta, unde s–a gândit că merg. M-am întors încă o dată înapoi. E fracțiune de secundă. Așa am gândit eu. Cum a gândit-o el, Dumnezeu știe.

După momentul său de glorie, dispariția lui Duckadam a părut cu totul misterioasă. Zvonurile au început să circule cu o viteză uriașă. 

Din păcate am avut dureri și amorțeli la brațul drept, cu câteva luni înainte de finala de la Sevillia. Îmi mai amorțea mâna la antrenamente și împreună cu doctorul echipei, Marcel Georgescu, am mers la Spitalul Militar. S-a uitat un medic, s-au uitat doi, s-au uitat zece. Am fost la diferiți medici. Medicina nu era așa evoluată cum e la ora actuală, e normal. Au trecut 33 de ani. Mi-au dat unguente, mi-au dat toate felurile. Fizioterapie. Toți puneau pe seama unui reumatism. Eu de fapt aveam un cheag de sânge. Atela subclavicular dreaptă. Aveam un cheag de sânge mare, iar în momentul în care mai făceam anumite mișcări pleca un cheag în braț. El bloca artera. Atunci îmi amorțea mâna. Având o circulație periferică foarte bună, pe care o am și astăzi, mulțumesc Doamne, s-a trecut peste faza asta. După finala de la Sevillia am mers și eu acasă la Semlac. O seară am făcut un foc de tabără pe malul Mureșului cu foarte mulți prieteni. Am stat până dimineața. Dimineața, pe rouă, căci era vară și se lăsase roua, nu știu ce făceam și am alunecat. Am pus mâna în pământ, să mă sprijin. Eu făceam sute de plonjoane cu o săptămână înainte. Atunci probabil că în momentul în care am pus mâna foarte tare în pământ, cheagul a plecat mai jos, iar acolo a blocat practic toată circulația în braț. Am simțit o durere și mâna a început să se albească. Atunci am mers la doctorul din comună care îmi era și prieten. El și-a dat seama de gravitatea problemei. „Nu e de mine, trebuie să mergi cât mai repede la Arad.” Am mers la spitalul județean din Arad unde mă cunoșteau toți dinainte de a fi la Sevillia sau la Steaua. M-au trecut imediat pe un tratament care poate să dizolve cheagurile de sânge. Și-au dat seama despre ce este vorba, dar fiind cheagul foarte mare, practic nu se mai putea dizolva. Mâna a început să se înnegrească. Atunci au dat un telefon la Minister, Primul Secretar, la Ministrul Milea, la Ilie Ceaușescu și norocul meu a fost că s-a întâmplat după Sevillia. Poate că altfel, fiind un simplu om de rând, nu aveam nicio șansă. Au trimis un avion militar și am ajuns după aproape 12 ore la București. Dacă mai întârziam maxim o oră, două, nu mai avea ce să facă generalul Cândea. A venit de la Alexandria, din concediu, l-au adus să mă opereze. Nu mai avea ce să facă și trebuiau să-mi amputeze brațul. A desfăcut artera, a scos cheagul, trebuia să scoată și cheagurile din braț. E o întreagă poveste. O să apară în carte. Era nevoie de o sondă care nu se găsea în tot spitalul militar şi nicăieri în lume, dar cu o zi înainte o actriță din Iași fusese operată și avea două sonde. Una era folosită, iar cealaltă a rămas întâmplător și au folosit-o la mine. Sunt multe…

Celelalte zvonuri au rămas la stand de zvonuri căci se știe că am fost împușcat pentru mașină, pentru că mi-a dat regele Spaniei o mașină. Când mai vorbesc cu jurnaliștii spanioli mă întreabă: „Domnule, dar ce e cu mașina aia?”. Le răspund: „Transmiteți Regelui că nu am primit mașina.” Nici acuma nu refuz dacă îmi trimite una. Zilele trecute a fost cea mai tare. Nu mai auzisem. Un taximetrist. Mergeam la întâlnire căci sunt ambasador onorific al Principatului Monaco la București. Aveam o întâlnire. Taximetristul: „Cam semeni cu Duckadam.”. „Ah, multă lume îmi spune!” L-am lăsat așa. „Ah, Duckadam nu avea mustață”. Îi spun: „Eu știu că avea mustață până acum câțiva ani, când și-a ras-o! „ „Unchiul meu a fost șeful Securității pe acea vreme. I-a dislocat umărul Nicu Ceaușescu că s-a dat la nevastă-sa! Uite, sun eu acum pe cineva”. A pus mâna pe telefon, a sunat pe cineva, dar ăla nu a răspuns. „Uite, dacă răspundea, confirma.”. Am dat parasolarul jos. M-am uitat în oglindă: „Mă, zic, mă Duckadame, te-a împușcat Nicu, ți-a dislocat umărul că te-ai dat la nevastă-sa?!”. „Nu!”. „Auzi, Duckadam zice că nu!”. A rămas vreo 2 kilometri mut! Zic: „Eu sunt Duckadam!” „M-am gândit eu că ești el, dar să știi că eu tot nu te cred”. Și după 30 de ani apare ceva nou.

Din păcate de atunci am mai fost operat de 3 ori. După 12 ani a trebuit să se refacă acea operație la Timișoara. Eram deja acasă. Eram deja trimis spre casă de cei din armată. Eram la Arad și m-a operat profesorul Socoteanu care mi-a refăcut acea operație. A ținut până acum 6 ani de zile când am fost din nou nevoit să mă operez tot acolo. Asta a fost cred cea mai grea operație, la fel ca prima, de fapt. Asta a fost foarte grea pentru că nu se mai putea reface artera nicicum, căci se tot lucra la ea. A fost făcută varză și atunci mi-a băgat un tub, de aici până aici care să înlocuiască artera. Trebuie să iau acum anticoagulante. Vreo 20, 25 de pastile pe zi.

Dispariția sa din viața publică are, însă, o altă explicație.

În momentul în care s-a aflat doctorul a zis că o să mai pot să joc. Am fost invitat la finala intercontinentală de la Tokio. Atunci am făcut niște plonjoane pentru ziariștii care erau acolo. Eu aveam operația pe dreapta. Aveam speranța că voi mai putea juca. Revenind în țară, la un control, profesorul Cândea mi-a zis: „E atât de periculos că se poate rupe acolo și în 20 de secunde ești mort. Gata! Nu se mai poate!”. Au trecut câteva zile și am fost chemat la Minister de către Ilie Ceaușescu care mi-a spus: „Asta e, la revedere, drum bun!”. Am încercat să-l conving. „Aș putea să vă ajut chiar dacă merg acasă să nu aveți cheltuieli cu mine”. „În vestul țării să caut jucători, să-i recomand pentru voi.” Salariul pe care îl primeam atunci îl avea orice muncitor. Nu era o sumă. Era 3000 de lei, un salariu de căpitan. Vă dați seama că nu stătea Ministerul Apărării în 3000 de lei. A zis că nu se poate.

Nu a vrut să mă dea afară din armată. M-am ambiționat și am mers la Ion Coman care era Secretarul CC-ului. A fost primul om pe care l-am cunoscut când am venit la Steaua. I-am spus care e treaba și mi-a zis: „Nu te dă nimeni afară!”. Am mers la Arad în unitatea militară. Acolo de abia mă așteptau. Să mă vadă îmbrăcat în ofițer. Nu m-am dus niciodată în ofițer. Au zis că dacă tot nu mă îmbrac așa să mă folosească. M-au trimis la fabrica de vagoane unde îl cunoșteam pe director, să fac rost de 200 kg de vopsea, să vopsească unitatea. M-au trimis la Dorobanți să fac rost de 200 de pomi fructiferi să plantăm. Până la urmă am zis: „Băi fraților, stați puțin că prea profitați de mine în halul ăsta.” Mi-am scris demisia, dar nu am reușit să o semnez că era deja aprobată la București. Așa am ieșit din armată.

Nu am realizat asta în acea perioadă, dar cu cât îmbătrânești îți aduci aminte și mai faci niște legături… Nu au vrut să mă ascundă. Am mers la Arad, am mai aplicat la fabrica de vagoane ca vicepreședinte. Am mai intrat să și joc, chiar pe riscul meu, dar nu și-au mai dorit să fiu în București, deoarece s-a mai întâmplat ceva. Înainte de a fi chemat la Minister a fost un spectacol pe Ghencea, cum se organizau atunci. Cu famfară, cu Dan Spătaru, cu toți. 30, 40 de mii de oameni în tribună. Spre final a venit Corneliu Vadim Tudor, pe care îl cunoșteam și care m-a ajutat în 94 să mă angajez în cadrul Poliției de Frontieră, Dumnezeu să-l ierte. A zis: „Hai să mergem să dai mâna cu Ilie Ceauşescu!”. Voiam să ies. Eram în zona vestiarelor. Trebuia să mergem cu mașina roată, la tribuna oficială. Zice: „Nu, nu, hai că o luăm prin teren.”. „Nu e bine. Mă mai vede lumea…”. „Nuu, că așa facem!”. „Ok, hai să mergem!”. Am ajuns până în spatele porții când au reușit oamenii din tribună să mă recunoască. Era finalul. Era fanfara jumătate pe teren, în frunte cu Dan Spătaru, cântau „Trecea fanfara militară”. A fost de ajuns să strige unul „Uite-l pe Duckadam!” și doi să sară gardul. Au sărit doi. În trei minute au fost 10.000 de oameni pe teren. Au luat fanfara pe sus, cu tobe cu tot! Veneau în fugă din toate părțile. Aveam un lanț cu o minge de fotbal. Eu țineam numai de mingea de fotbal, să nu se rupă lanțul că era un cadou de la soacră-mea. M-au luat pe brațe și m-au dus sus, până la tribuna oficială la Ilie Ceaușescu. Vă dați seama cum e ca 40.000 de oameni să-ți scandeze numele. După câteva zile am fost chemat la el. Atunci am făcut așa: „Marș!”.

Cred că (popularitatea mea) a deranjat. La un moment dat a fost prea mult.

Cu atât mai mult de înțeles întoarcerea sa în fotbal prin Gigi Becali

Cu siguranță (lui Gigi Becali îi datorez întoarcerea)! În 2010, într-o joi, făceam planul cu soția căci eram într-o situație financiară delicată. Am făcut o programare la Ambasada Americană, noi având vize, eu fiind și rezident american în acea perioadă, urma să-i facem și celei mici viză, care avea doi ani, ca să plecăm în America la fiica mea. Să își caute soția ceva de muncă, pentru că eu nu aveam cum. Cea mai bine plătită muncă era în construcții unde eu nu puteam să ridic cu mâna și trebuia să o feresc. Am zis că mergem și încercăm acolo, măcar să punem un ban deoparte să ne plătim rata de la bancă, că luasem un apartament de două camere. Atunci noaptea a sunat domnul Gigi Becali: „Vrei să fii președinte la Steaua?”. Normal că ăsta era visul meu. Nu președinte. Visul meu era ceea ce fac acum. Relația cu presa, să merg în diferite locuri, să merg la mese oficiale, să merg la școli. Asta îmi plăcea mie și visam eu să fac. Imaginea Stelei, oriunde merg. Să încerc să țin imaginea cât mai bună.

Eu l-am cunoscut din 2004 (pe Becali), când m-am întors prima dată din Statele Unite, el își făcuse partidul Noua Generație. Toată presa discuta: „Duckadam s-a întors ca să se înscrie în partid!”. Eu nu aveam nicio intenție. Am primit apoi un telefon de la dânsul: „Uite, toată presa vorbește. Vrei să vii sau ce facem, ca să știm ce să spunem?”. Am venit la București să stăm față-n față. I-am pus niște condiții. „Eu vin, dar eu fac listele de parlamentari, de senatori, eu hotărăsc în județul Arad.” Mi-a zis: „Uite ștampila, faci ce crezi de cuviință acolo! Asta a fost prima noastră înțelegere. La ora actuală nu știu dacă ceea ce fac eu, cu toate că nu e puțin lucru ceea ce fac, cred că există un respect reciproc, pentru ceea ce am însemnat eu pentru dânsul și în perioada aia, când a fost în politică, pentru că eu sunt un om care nu trădează. Sunt loial. Dacă merg cu cineva la drum, eu mă duc până la capăt.

Cu domnul Becali cred că în ultimii trei ani nu am vorbit 20 de minute. Nu, nici nu știu dacă am telefonul dânsului. Ne vedem la meciuri. Eu îmi văd strict de activitatea mea. Niciodată nu mi-a zis: „Vezi că diseară mergi la Digi, să spui…”. Cred că o dată sau de două ori mi-a zis: „N-ar mai trebui să critici jucătorii că ți-i faci dușmani!”. Atât! În rest, să-mi impună vreodată ce să spun? Niciodată!

Poate să-ți placă, poate să-ți fie simpatic, poate să-ți fie antipatic, dar dacă nu era Gigi Becali, această echipă practic de 13 ani, nu mai există. Toată lumea spune: „Nu există la Steaua…”, „Tot veneau investitori…” Nu au venit. La Gigi Becali nu au venit, nu au venit nici până acum la CSA de doi ani de zile. Cred că continuatoarea Stelei nu poate fi decât FCSB, pentru că aici a jucat Rădoi, au ajuns în semifinalele Cupei UEFA. Această echipă a fost în grupele Europa League sau Champions League 11 ani la rând. În acea perioadă, această echipă care este acum la CSA nu exista. Dacă nu exista un Gigi Becali, această echipă murea undeva, cum a murit Urziceniul, Vasluiul, Satu Mare, Baia Mare, Reșița, Târgu Mureș, chiar și alții. Asta e echipa. Degeaba. Eu cred că a fost o problemă, spun încă o dată, o greșeală de toate părțile. Cred că a fost orgoliu din toate părțile, prea mult. După aia și-au pus ambiția, cine e mai tare. Eu rămân la părerea că s-a ajuns la acest impas și cea mai mare vină o are politicul. O spun și o repet. Poate că nu e bine că e campanie electorală și nu vreau să influențez cu absolut nimic. În momentul în care Victor Ponta a spus, de față cu mine, că el nu poate să facă nimic în acest conflict, am zis că totul este pierdut. Când un prim-ministru spune că el nu poate să facă nimic, înseamnă că totul e pierdut. El nu putea. Imediat au sărit cei șmecheri. El trebuia să pună la masă Ministerul Apărării, Gigi Becali. Stați la masă, vin și eu dacă vreți, înțelegeți-vă! Câți bani vreți voi, câți bani poți să oferi tu, și să meargă echipa asta în continuare, să nu o pierdem. Nu a făcut!

Mie, așa cum am stat de vorbă cu Helmut Duckadam, îmi pare că suntem la finalul unei epoci. L-am întrebat dacă mai există astăzi la FCSB un jucător cu ADN-ul Stelei. Un jucător din linia Iordănescu, Lăcătuș, Rădoi. 

 Cred că după Rădoi sau după generația Rădoi, n-aș mai pune pe nimeni!