De câteva ceasuri strâng impresii despre cine sunt profesorii din România. Cum sunt ei în ochii opiniei publice. Pentru că-n lumea modernă percepția contează în egală măsură capacitatea de a face lucruri. Așadar, pe lângă ce faci tu, nu uita niciodată cum te judecă lumea. Nedrept, dar așa e.
Iar într-o societate negaționistă cum e cea românească, asta se simte mai cu asupră de măsură. Așadar, ce-am cules zilele astea.
Într-o discuție cu un prieten
Hai, domle, lasă-mă cu ei m-am săturat. Sunt așa o clasă socială care s-a obișnuit să muncească puțin și să se plângă de salarii. Dar nu-i auzi niciodată să se plângă de cadouri, de flori și de micile șpăguțe pe care le fac. Patru luni în fiecare vară nu fac nimic.
Apoi, l-am citit pe Alex Livadaruîn Republica.
Să fii dascăl este o meserie vocațională. Să-i pregătești pe copii pentru viață chiar și pe timp de război, într-o peșteră fără lumină este misiunea unui om care-și iubește și înțelege menirea. Cei care nu simt și nu cred asta ar trebui să părăsească sistemul. Iar cei care spun că nu-și folosesc tableta personală și netul de acasă pentru a le preda elevilor câteva săptămâni până vor primi una de la Guvern sunt o pată neagră a întregului sistem.
Alex Livadaru, Republica
Mai e o versiune, prezentată de Recorder.
Misiunea unui profesor nu se oprește doar la lecția pe care o scrie pe tablă și – oricât ne-am lăsa influențați de vremuri – nici la abilitatea de a stabili o conexiune prin Zoom sau prin Google Classroom. Daniela Cristea a înțeles asta încă din primii ani de carieră. Era 1989, chiar înainte de prăbușirea comunismului, și morișca repartițiilor a aruncat-o la școala din Valea Mare, un sat din județul Vaslui. A hotărât să rămână aici, convinsă că poate face mai mult decât niște ore de fizică și chimie. „Copilul trebuie să învețe la școală și lucruri care n-au legătură cu materia și care-l pregătesc pentru viață. Acesta a fost principiul după care m-am ghidat mereu”, spune Daniela Cristea.
Recorder, Profesoara care-i ajută pe elevi să viseze
Și mai e Marcel Bartic cu mesajul său de pe internet
Școala adevărată e acolo unde niște oameni se strâng la un loc în numele cunoașterii.
Marcel Bartic
Cred că fiecare dintre noi are o viziune despre cine sunt și ce vor profesorii tăi. Și ea evoluează în timp. În funcție de experiențele noastre, cred că pe unii îi urâm și pe alții îi iubim. Sau, cu siguranță, știi azi că unii care ți-au mâncat ficații atunci, îți făceau cel mai mare bine din lume. Experiența de viață te face să înțelegeți ce ți s-a întâmplat.
Mi-aduc aminte că mi-am revăzut una dintre profesoare după 25 de ani și că ne-am îmbrățișat ca și cum revezi un prieten vechi. Iar relația noastră fusese una politicoasă și corectă. Iar ea ne înțelesese multe dintre prostiile pe care le făcusem. Un altul, un dur, ne-a făcut să ne fie frică patru ani la rând. În timp aveam să realizez că e un om foarte corect. Am întâlnit și oameni a căror incorectitudine a fost proverbială și-au făcut să plângă inutil toate generațiile lor. Nu știu de ce și ce traume au putut duce la niște accese de răutate de magnitudinea acelora. Pe unul dintre ei, maică-mea l-a tamponat într-o discuție publică umilitoare pentru el.
Evident că respectul variază de la om la om și de la generație după generație. Dar este evident că acesta e în scădere. Un studiu realizat în anul 2018 arată că dintre toate popoarele europene, românii au cel mai scăzut nivel de încredere în profesori. Mai mult, mai puțin de jumătate dintre profesori și-ar încuraja copiii să le urmeze meseria.
“O majoritate relativă a respondenților consideră actul de educație drept o prestație de servicii publice oarecare, în vecinătatea funcționarului public. Nu o văd ca pe o meserie de vocație care ar trebui remunerată în funcție de performanță și să se bucure nu numai de încredere, ci și de respectul cuvenit altor meserii de vocație, precum cea de doctor”
Dragoș Neacșu, RBL, autorul studiului.
Adică, mai nimeni nu-și dorește să fie profesor. Nu numai că nu e coool această meserie, dar este chiar de evitat. Așa arată situația care ne spune că oamenii care au cea mai mare influență asupra copiilor noștri sunt de departe cel mai prost văzuți de toată lumea. Ce se strică în acest mecanism în care, deși petrec enorm de mult timp împreună profesorii nu reușesc să le pună mare lucru în apă celor mici?
Dincolo de sărăcie și de lipsa de bani ar mai trebui să fie ceva. Puștimea vede foarte repede că meritocrația lipsește din școală. Te simt imediat dacă nu ai vocație și pasiune. Te judecă cu asupră de măsură dacă nu le înțelegi lumea și dacă nu-ți faci bine profesia. E ca peste tot în meserie. Doar că aici, neexistând o răspundere concretă, singura judecată vine dinspre societate și este una morală. Dureroasă.
Așa că ce poate face România în perioada următoare este să schimbe statutul profesorului. Adică să-l facă respectat și cool. Cum nimic nu e imposibi, asta se poate face cu educație și pasiune. Iar pentru asta îți trebuie bani. Da, bani, ca locul de muncă la școală să fie atractiv, cursuri care să le arate profesorilor ce vrea și ce gândește noua generație. Tablete și telefoane cu care să comunice cât mai des cu ei. Dar și răspundere. Cum greșești, să și răspunzi. Sau lumea să vadă că nu ți-e locul acolo. Și să-l și părăsești.
Și, da, mai e ceva, mai complicat. Clasa politică trebuie să vadă învățământul ca pe un alt rezervor de angajări pentru partid. Adică să înceteze să măsluiască concursuri, să înceapă să dea drept și dreptate celor buni, să construiască școli de elită. Și-n general să se rezume la finanțare și nu la târguială. Și, mare lucru, să-și ia toți proștii și nemernicii de pe funcțiile de decizie din învățământ.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
Ce se intampla cu „toți proștii și nemernicii” dupa ce sunt dati afara? Se duc acasa si stau cuminti? Se angajeaza la privat?
Nici un politician nou nu vorbeste despre acesti oameni, ce planuri are pt ei. Sunt fiinte revansarde, care, lasate in pace, se vor replia, vor ataca.
Ce facem cu ei? Ii lasam sa se pensioneze devreme si le platim pensia multi ani de acum inainte, ca sa ne lase in place? Umplem puscariile cu ei? Ei sunt printre noi, sunt vecinii nostrii, rudele noastre, parintii colegilor copiilor nostri. Ce facem cu ei, cand ei sunt neangajabili sau prea corupti?