Nu am avut video acasă. Ai mei nu-și permiteau așa ceva și cred că și dacă și-ar fi permis nu și-ar fi luat. Era o clasă socială superioară. Și o bătaie de cap.

Mama spunea că ”nu-s sănătoase filmele astea de la video”, dar bănuiesc că nici nu voiai să intri foarte mult în ochii securității. Adunările astea de oameni erau supravegheate. Și era de ajuns că exista un tv color unde se vedeau meciuri.

Așa că prima mea întâlnire cu aparatul a fost undeva prin 86 sau 87, când s-a organizat o sesiune specială pentru copii, la noi acasă. Am văzut un film cu Kurt Russel și enorm de multă bătaie. Mi-au spus ascultătorii la Digi FM că este Big Trouble in Little China, că nu mai știam. Evident, la butoane era inegalabila Irina Margareta Nistor și celebrul ”du-te naibii” în loc de ”fuck you.”

Proprietarul aparatului ne înștiința la scenele sensibile că ”aici banda este un pic stricată”, așa că nu am văzut goliciunea lui Kim Cattral pentru care a trebuit să mai aștept 20 de ani. Totuși filmul l-am ținut minte pe de rost, astfel încât să-l povestesc a doua zi la școală, secvență cu secvență.

În viața mea, cel puțin, aparatul video a rămas un eveniment la fiecare apariție. După revoluție plăteam 5 lei să  mergem la video. Se deschiseseră câteva cluburi în oraș și cred că se faceau bani frumoși cu asta. Se dădeau două filme pe seară și pentru generațiile de azi ar fi de neînțeles cum puteau să stea 100 de oameni în sală să vadă un singur televizor de la o distanță și de 1o metri. Iar televizoarele alea chiar erau mici.

Așa am văzut primul Terminator. Blockbusterele ajungeau pe casetă în România cu viteza luminii. S-au deschis apoi centrele de închiriere, de unde luai cam tot ce se putea pe caiet. Musai să aduci casetele derulate înapoi că altfel se lăsa cu amendă. Pentru ele împrumutam câte un aparat de la prieteni. Așa am văzut Tăcerea Mieilor. Și țin minte că am fost dat pe spate când un amic mi-a lăsat un aparat o zi întreagă. Să fi văzut atunci binging.

Nu am avut niciodată un video al meu. Atunci când ne-am permis, parcă nu mai era necesar, iar mai târziu au apărut calculatoarele, deci viața lui aproape se dusese.

Televiziunea tot pe video am început-o. Doar că acolo, cât era de Vaslui, am avut niște scule super-procopsite pentru vremea aia. Cu masă de montaj, cu recordere care știau să reia de la cue , scule, ce mai. Doar că noaptea după înregistrare, trebuia să le duci la releu.

Așa era să sfârșim împușcați în cea mai neagră noapte pe care am văzut-o vreodată. Releul era la Tanacu, celebrul Tanacu. Dacă ploua trebuia să mergem un kilometru sau doi pe jos pe liziera unei păduri. Cât am trecut, am tot auzit împușcături, o partidă de braconaj probabil. În drum ne-a oprit o voce.

Era fix la un metru de noi. Nu l-am putut vedea nicio secundă. ”Cine sunteți?” ” De la televiziune”, spunem noi timizi. Și aud cum arma face clic. ”Am dus caseta la releu,” completăm imediat și omul ne lasă să plecăm. Mi-au tremurat picioarele o zi.

Caseta video a fost și cel mai important trofeu al nunților din anii 90. Pe lângă mireasă. Am filmat la nunți de mi-au ieșit ochii. Era 80 de mii sau 100 de mii de lei ziua de filmare. Munceai de banii ăia de-ți ieșeau ochii. De la prânz la Starea Civilă până a doua zi dimineață. Și apoi te certai cu omul să-ți dea paralele. Dar las că și eu filmam ce-mi trecea prin cap.

Cred că și acum am acasă caseta cu propria-mi nuntă. Nu am văzut-o niciodată și nici nu știu unde să o duc să o recuperez. Ar fi interesantă o experiență cu moravurile  vremii. Altfel, o persoană la care stăteam în gazdă m-a pus să mă uit o dată la nunta ei și din politețe am îndurat o oră explicațiile și imaginile.

Și asta cred c-a fost ultima experiență cu caseta video și aparatul cu pricina. Cumva, mă gândesc, el face parte din personalitatea noastră mai mult decât oricare din mijloacele de azi. Fiecare întâlnire cu video-ul era chiar un eveniment. Trebuia să te pregătești, să-ți faci timp, să plătești, să strângi prietenii, era ceva special. Poate de asta mi-e mai drag aparatul acesta  decât cele depersonalizate de azi.

Cu ceva ani în urmă, am rugat-o pe Alina, care era la cumpărături, să ia și un DVD player, dacă tot era acolo. Nu făcea mai mult decât un coș cu ale gurii și oricum mi-era indiferent marca, tipul și performanțele. Iar azi mă uit la Vladimir, care butonează Netflixul și HBO Go-ul, trecând prin uriașe videoteci.

O industrie care i se așterne la picioare și care nu-i pune deloc la încercare răbdarea. Așa că și aprecierea scade. Acum că aparatul acesta este parte din istoria omenirii, mi-e că și menirea sa scade din importanță. Mă simt ca și cum am renunța la a mânca la restaurant în favoarea unor fast-food-uri imense. Mai repede, mai strălucitor, mai fără emoție. Parcă aș prefera să derulez casetele alea înapoi.