Cu ani în urmă, reporter fiind, eram în coloana oficială care îl ducea pe Adrian Năstase spre Petroșani. Asta însemna câteva zeci de mașini care mergeau cu peste 100 de kilometri la oră. Totul era închis înaintea sa. Nicio gâscă nu trecea pe stradă. Lumea se aduna la porți și se uita ca la o minune la vântul ce trecea prin satele lor. 

Pe alocuri, câte un steag la o poartă de primărie. Polițiștii salutau ferestrele fumurii ale mașinilor și țineau în loc lumea care avea treabă. În Petroșani, orașul primise o spoială strașnică. Până și marcajele erau refăcute, străzile măturate, copacii vopsiți. Blocurile căzute parcă fuseseră și ele cumva curățate. Tot orașul știa că vine ”AN-ul” sau ”El însuși”, așa cum i se spunea. Lumea era adunată la intersecții, pe trotuare și apoi la mină. 

Petroșaniul de atunci, nu-l mai știu acum, era de o sărăcie cruntă. Oamenii loviți de disponibilizările făcute de CDR nu mai aveau din ce să trăiască, Europa nu era deschisă încă, trauma trăită era imensă, doar pe măsura puterii liderului PSD. Oficial, nimeni nu voia să recunoască  asta. Toți politrucii lui Năstase erau strânși în fața sa. Fiecare avea o explicație, o ceva de spus, o închinăciune de făcut. Trăiam o scenă de teatru care se juca cu cea mai mare pasiune pentru fals. 

Doar că piesa a început să cadă când, câțiva mineri m-au tras deoparte. ”Domnu reporter, ăștia-s toți niște mincinoși. N-au mai plătit salariile de o lună jumătate. Nu ne dau rațiile de lapte. Auzi, domnule, ne-au chemat în dimineața asta și ne-au dat echipament nou, să ne vadă ăsta.”  Într-adevăr, oamenii erau ca scoși din cutie, fără nici o urmă de cărbune pe ei. Mineri de vitrină, într-o țară de vitrină, care punea sub preș tot ce i se întâmpla cu adevărat. 

De ce vă povestesc asta azi? Din două motive. Liviu Dragnea și ofensiva sa pentru restaurație ne-au dus înapoi cu 15 ani. Acesta este visul. De a avea puterea lui Năstase, cu privilegiile sale, poate chiar mai mari. Și al doilea motiv este că indiferent de piesa jucată lumea se va prinde repede. 

În România lui Adrian Năstase acesta avea privilegiul de a numi procurorii, de a da sau nu drumul la dosare. Serviciile secrete erau la cheremul său. Oamenii din țară răspundeau la comenzile sale instantaneu și chiar cu admirație. Liderul PSD era cel care controla toate numirile, era cel care dădea verde pentru toate afacerile, conducea procesul legislativ și o făcea cu o superioritate demnă de o cauză mai bună. Duhul său plutea peste România, iar orice atingere, mângâiere sau palmă căpătau proporții istorice. Era doar el, Singurul. 

Am mai trăit asta. Știm deja ce se ascunde sub toate astea. O creștere economică care nu livrează cu adevărat, un aparat de partid supus, o țară care pârie la încheieturi, un sistem corupt și un calvar pentru omul obișnuit care vrea să construiască. 

Între timp, Dragnea a mai mărit niște salarii în administrație și și-a făcut o clică mai obedientă și mai mediocră. De-a dreptul proastă, dacă te gândești la oamenii lui Năstase. Și ar mai fi o diferență: Dragnea nu are visuri de recunoaștere europeană. Nu mai are. Știe că e o masă la care doar poate să servească, nu să primească. Atât.

Aici suntem. Și poate un pic mai rău. Și poate va fi crunt și aerul societății normale și corecte va dispărea. Nu va fi însă veșnic. Dreptatea, cinstea și normalitatea au felul lor încet de a învinge.  

Foto Inquam Photos