Imaginile de mai jos le-am cules din satele de la granița de nord a României, în Moldova. O cu totul altă Românie decât cea care bântuie internetul și pe care trebuie să o înțelegi, de vrei să o muți din loc. Fiecare imagine are o poveste.

Pot să vă las zece ani să ghiciți ce se află în fotografia de mai jos, că nu o să reușiți.

Îi zice tizic sau tizâc, dacă este să vorbim ca oamenii locului. Ei nu au păduri în zonă. Lemnul e scump și sărăcia mare. Ce vedeți este cel mai ecologic cărbune cu putință: bălegar amestecat cu paie. Se lasă la uscat o vară și apoi iarna se pune pe foc. Are o putere calorică mică, dar e mai bun decât nimic. Și se face exact cum vă închipuiți: se amestecă bălegarul cu mâna, pâna ia forma unei mămăligi. Știu, pute, dar trebuie să te descurci.

În prima fotografie e lotul individual, unde cocenii se adună în glugi și se pregătesc de iarnă. Muncă multă și care îți îndoaie spatele. Porumbul ca o perie, în a doua fotografie, e lucrat de o societate austriacă. Mii de hectare sunt trase cu rigla și fac avere unor care și-au dat seama repede cât de valoros este pământul.

Căruța a rămas principalul mijloc de supraviețuire a celor din zonă. Și au grijă de caii lor. Am văzut unii senzaționali.

Un nepot al tatei, din neamul Striblenilor, cum spun ei acolo. Cine se pricepe un pic la agricultură se va întreba de ce omul acesta culege porumbul la începutul lui septembrie, devreme adică. Nu pentru că e copt. Ci pentru că cu o seară înainte i se furaseă 7 rânduri de porumb. O avere. Furatul e o molimă atât de mare acolo, că o să vă povestesc separat.

Văcuța asta e menită să te țină la limita supraviețuirii. Mai faci 1-2 lei dintr-un litru de lapte, îți mai rămâne și ție ceva, o mai scoți la capăt.

Fasolele pestrițe sunt una dintre madlenele mele. În copilărie le-am văzut de nenumărate ori și mă amuza teribil când rămâneau mov și după gătit.

Asta e fântâna lui Petre Rusu. Nu e mare construcție, dar e vitală, că este făcută în câmp, unde pe hectare întregi nu e altă sursă de apă. Când soarele te bate în cap e tot ce-ți poți dori. Petre Rusu nu mai e, dar oamenii i-au păstrat memoria dintr-un motiv simplu. A fost veteran de război, iar din pensia primită făcea fântâni pe câmp, să aibă lumea cu ce se răcori. De ce făcea el binefacerea asta lumea nu mai știe, dar a știut să-i păstreze numele ca răsplată. Gestul ăsta simplu mi se pare de bun augur.

Casa bunicilor mei, care nu mai sunt, și una dintre scoarțe. Ei merită o poveste separată pe care o veți primi zilele viitoare.

La Săveni, oraș de frontieră, era pe vremuri un cinematograf. Clădirea, ca și orașul, a intrat în ruină și părăsire. E o parte de România peste care eu unul nu am văzut să fi trecut 25 de ani de libertate.

Săveniul a fost un târg agricol prosper, plin de evrei. Acestora le-au mai rămas doar casele. Unele au scăpat de dezastru, precum cele de mai sus. Ruinele lor au fost ocupate, precum cele de mai jos.

România este ruptă. Din nepricepere, rea voință sau furt, multe dintre lucrurile pe care noi le vedem azi ca un dat, nu au ajuns și acolo. Și nu am încredere că decalajul ăsta se va recupera curând.