Guest post de Lorand Balint. 

Undeva prin 2012, în timpul unui curs ținut cu oameni din ONG-uri din România, am comis-o într-un mod incredibil spunând ceva de genul  ”țin minte că am clacat când am avut de-a face cu homosexualul de Giussepe”.

Proporțiile prostiei au fost amplificate de faptul că în sală aveam si oameni de la Accept – organizația care lupta pentru drepturile comunității gay din Romania – dar nu asta era neapărat problema principală. Chiar dacă nu ar fi fost ei, ce resorturi m-au impins să fac o asemenea afirmație ținând cont că eram convins că nu (mai) aveam absolut nimic impotriva homosexualilor?

Adolescent fiind, în anii ’90, urmăream prin Brașov bărbații pe care îi suspectam că sunt gay să vedem dacă și-o trag pe după ziduri. Nimeni nu m-a educat în directia aceasta, era o stare de fapt, un dat. Glumele, dispretul, ura erau pur si simplu.

În iarna lui 2000 am fost la o petrecere la Londra unde era și un cuplu gay – o matahală de om și o mână de omuleț. Știam că sunt împreună și a fost tare ciudat momentul în care am dat mâna cu ei, când am făcut cunoștință. Toată seara am avut o foarte puternică senzație de discomfort, pot spune chiar că nu m-am simțit in largul meu – de fapt și de drept, erau primii “sigur gay” pe care i-am văzut în viața mea. Am mai legat cateva vorbe cu ei, dar nu foarte multe și mai mult din curtoazie față de gazdă.

Zilele următoare am văzut bărbați și femei mergând pe stradă ținându-se de mână. Oameni obisnuiți, care nu se deosebeau prin absolut nimic de ceilalți, dar care mi-au atras invariabil privirea pentru că aveam o puternică senzație de « ceva este greșit aici ».

Și, culmea, neliniștea mea venea nu pentru că vedeam doi bărbați ținându-se de mână sau două femei sărutându-se ci pentru că erau oameni care nu se deosebeau prin nimic altceva de ceilalți. Nu tu pantaloni mulați de piele sau alte clișee care mai de care mai extravagante – oameni obisnuiti.

Anii au trecut și viața m-a dus in situații in care am cunoscut și alte persoane gay. Nu doar la un eveniment punctual sau un altul, ci am făcut proiecte împreună, am lucrat cot la cot unii cu ceilalți, am povestit vrute si nevrute. Despre multi am aflat după un timp că sunt gay, despre alții am știut rapid – niciodată nu “am citit pe fața lui”, ci mi-au zis ei sau mi-a spus cineva.

Am avut clienti gay, am avut colegi gay, am avut furnizori sau colaboratori gay – am învățat o grămadă de lucruri de la ei, în exact aceeași măsură ca și de la ceilalți colegi. Am făcut lucruri faine împreună, am bușit proiecte împreună. Am mai citit cate o carte, câte o poveste de viață, am mai văzut un film – picătură cu picătură am ajuns să văd lucrurile într-un cu totul si cu totul alt mod.

A fost o călătorie, un drum pe care l-am parcurs de la un homofob natural, la opusul acestuia. Momentul « homosexualul de Giuseppe » din 2012 a fost pentru mine o etapă importantă – poate ultima pe care trebuia să o parcurg. « Homosexualul de Giuseppe » era ca și « țăranul de Ionescu » (care e de la țară și care tocmai m-a enervat). Și Giuseppe e homosexual și era să mă omoare cu zile pe un proiect pe care l-am făcut împreună.

Tristețea pe care am văzut-o în ochii celor din sală nu am văzut-o însă niciodată la cineva pe care l-am făcut țăran. Tristețea aceea, acceptarea cu care au stat alături de mine încă 4 ore cât a durat cursul au avut un efect mai mare decât orice reacție agresivă pe care ar fi putut să o aibă. M-au făcut să conștientizez efectul cuvintelor mele și am sters atunci din vocabularul personal « homosexualul ».

Mă uit astăzi la societatea românească și pot să spun că mă revoltă mai puțin oamenii care au o părere negativă față de comunitatea gay, cât mă revolta ura pe care o văd față de aceștia la oameni care se cred liberali, agresivitatea discursului și disprețul fățiș arătat față de aceștia.

Probabil pentru că sunt convins că niciodată nu mi-aș fi schimbat perspectiva dacă veneau X sau Y care să mă facă extremist, fundamentalist, limitat,… … pentru atitudinea pe care o aveam față de gay. Erau lucruri pe care le știam de o viață, de ce ar fi trebuit să mă rușinez de ele ?

Dezbaterea despre definiția familiei a ridicat o minge la fileu tuturor celor care au povești de spus. Și de o parte, si de cealaltă. Întrebarea este ce ne face să nu le spunem și să ne limităm la expresii agresive unii impotriva altora?

Dacă v-a pus pe gânduri, Boți scrie #povesticuhomosexuali pe Facebook.