Pe la jumătatea verii am luat în mașină o femeie care mi-a făcut semn. Eram la marginea Piteștiului, spre Câmpulung Muscel. Nu mi-e clar de ce am oprit că nu mai făscusem experimentul ăsta de câțiva ani. Ultima dată, din același loc, dusesem cale de câțiva kilometri o mamă cu un copil cam de vârsta lui Vladimir. Era noapte, ianuarie, iar puștiul m-a pupat că nu l-am lăsat în stradă.

Doamna de acum era singură, dar avea la picioare o sacoșă mare, pântecoasă, pe care am bănuit-o a fi grea.  Era o femeie simplă trecută bine de 50 de ani. Pierduse microbuzul de câteva minute și avea de așteptat mai bine de oră până la următorul. Nici ea nu știa de ce a făcut semn că ”ăștia cu mașini străine nu prea iau”.

Am iscodit-o să aflu ce o mână pe drum. S-a dovedit că e un drum zilnic. 25 de kilometri dus și apoi alți 25 la întors, fie că este iarnă, arșiță, zi sau noapte. Femeia lucrează la un foarte mare fast-food din Pitești de mai bine de 7 ani. A ajuns să facă naveta asta nenorocită pentru că singura fabrică din comuna ei, una de mobilă, s-a închis. Aici, la fast-food, au angajat-o la cartofi. Adică face cartofii prăjiți. ”E cel mai aglomerat restaurant din tot mall-ul. Uneori nici nu ridic ochii din cartofi, așa sunt de mulți clienții.” Muncă grea, dar ”mai grea e la băieții de la carne”.

”Măcar aveți și dumnevoastră o masă acolo din când în când”, îi spun încercând să fiu empatic. ”Nu prea, că e la jumătate de preț și nu vreau să dau toți banii pe asta”. Mi-a vorbit frumos și cu respect de locul ei de muncă. Românii au boala asta să se plângă de muncă. ”Să știți că sunt cea mai în vârstă de acolo. Și trag să fie totul bine, că este greu să găsești în altă parte.” La fiecare trei luni este verificată dacă știe procedurile. Trebuie să lucreze sâmbete și duminici. Uneori tura i se termină la 1.30 noaptea. Atunci vine băiatul de acasă să o ia cu mașina. ”Dar nu poate tot timpul, că are și el serviciu. De multe ori merg cu autostopul, că nu am altă soluție”. Se uită un pic pe geam ”Uneori mi-e și frică. Auzi atâtea povești. Pe o fată au luat-o de aici și au dus-o pe câmp și i-au făcut felul. Dar n-ai ce face. Cu Dumnezeu înainte.”

Ajunsă acasă s-a căutat în portmoneu să-mi dea doi lei. Jumătate din prețul de la microbuz. Acolo plătește opt lei pe zi, două curse, stimate guvern al României. În 25 de zile pe lună asta înseamnă 200 de lei din salariul ei, nu mai mare de 800-900 de lei probabil. Așa că vă rog, domnule prim-ministru Ponta, să-i explicați dumneavoastră, în campanie, de ce nu o să mai poată ea să meargă cu necunoscuți pe drum, când nu are alternativă.

Și să le explicați deștepților de v-au propus acest proiect de lege, că România e cu totul diferită pe șosea față de birou. Nu poți să verifici mașini cu autostopiști pentru că tu nu poți să oprești evaziunea fiscală. Că nu-ți trebuie legi în plus să-ți dai seama că o mașină în care sunt zece autostopiști e una de transport. Indiferența, neprofesionalismul și corupția celor din aparatul dumneavoastră sunt problema, nu cetățenii săraci ai României care le supraviețuiesc acestora. Nu le mai puneți o prostie în spinare.