Mă sună duminică seara pe la opt Adriana Săftoiu. Scrisesem pe Facebook câteva rânduri despre chinuiala zilnică cu pachețelul de a doua zi.
Tocmai aveam o dezbatere în casă despre ce și cum o să-i dăm mîine copilului să mănânce la școală. Și la ce oră. Și asta se lasă cu bătăi de cap, bănuiesc, pentru toți părinții din România care au copii la școală după masa. Adică de la prânz, fie de la 11, fie de la 12.
Dacă se trezește la 8 și ceva, mănâncă un mic dejun. Înainte de plecare, la 11, teoretic, ar trebui să-i dai un fel de prânz, dar lui nu-i e foame că tocmai a mâncat. Rareori îi dai mâncare gătită, pentru că fie nu se poate încălzi, fie nu e cool. Aș că stă pe sendvișuri sau alte prostii și mai mănâncă o dată seara, după 7.
O să spuneți că așa am crescut și noi, dar asta nu înseamnă că e corect. Ne-am obișnut așa și România pur și simplu e incapabilă să le ofere copiilor ei un program normal, de dimineață până după-masă, cu o masă caldă, așa cum e în lumea civilizată. În 30 de ani, nu am reușit să aducem școala dimineața.
Adăugați și asta la incapacitatea statului nostru de a face strada, școală și spital. Dacă noi eram generatia crescută cu cheia la gât, ei sunt generația crescută cu sendviș.
Îmi spune Adriana: ”știi care este una dintre cele mai mari probleme ale României? Că nu reușim să facem masă critică. Că fiecare ne trăim viețile individual, că avem supărări pe moment și apoi nu suntem atenți la ceilalți. Iar în ce privește școala, ne doare cât îl doare pe copilul nostru.”
Cu cinci ani în urmă, Adriana Săftoiu a scris un text care era preluat de ziare.com. La data respectivă, copilul Adrianei învăța în același program de după-masă.
„Simplu exercitiu de rezistenta: incepi cursurile la ora 12:00 si le termini la ora 19:00 (ex. elev de clasa a VII-a). Ajungi acasa, in cel mai bun caz, la ora 19:30 (cu circulatia din Bucuresti e o prognoza aiuritoare). Servesti pranzul la ora 20:00 (cine isi imagineaza ca un copil mananca la ora 11:00 supa si felul doi e un nebun ca sa ma exprim eufemistic, iar scolile nu au capacitatea de a oferi un asemenea privilegiu de a oferi, evident contra cost, o masa calda) ca tot vorbim de obezitate, apoi incepi lectiile, ca in Romania baza e ‘tema’ (multe, foarte multe, ca asa se masoara valoarea elevului), pe la ora 23:00 parintele furios ii cere sa mearga la culcare.
Dimineata il trezesti (unii ‘maturi’ nu ar accepta sa fie deranajati telefonic la asemenea ore cand copilul trebuie sa isi continue temele) pentru temele ramase, cat mai e timp, pentru ca are program de meditatii la matematica, romana si cel putin doua limbi straine, apoi ii ceri sa respecte si programul de sport, ca nu degeaba ii platesti un abonament la bazin pentru ca e in crestere si e important sa faca sport. La sfarsit de saptamana ii ceri sa isi faca lecturile obligatorii, ce naiba….”.
Doi părinți despărțiți de cinci ani. Două generații, aceleași traume ca și ale altor copii de zeci de ani încoace. România este incapabilă ca în jumătate de secol să ofere un învățământ decent. Nu am reușit să construim școli, nu am reușit să angajăm destui profesori. Nu reușim să progresăm mai mult în acest domeniu. Atât de mult ne-am obișnuit cu răul că-l percepem ca normalitate. Pentru că noi am învățat după-masă, credem că așa e regula. În fapt, țările civilizate își aduc copiii la școală de dimineață și le oferă un program normal în care au timp să se joace să respire și să fie alături de părinții lor.
Iar problema cea mai importantă, cum spune Adriana, este că noi nu am reușit să punem presiune pe cei care au condus țara ca să rezolve această problemă. Mereu secundară, mereu lăsată pe mai încolo sau mereu uitată după ce copilul a terminat școala, problema asta ne-a crescut strâmb toți copiii. Iar pe noi ne-a făcut mai slabi. De fapt, în ce constă puterea comunității dacă nu în a rezolva acest set de problemea reale? Cu cât întârzie mai mult rezolvarea lor, cu atât mai slabă societatea.
Primește notificări prin email atunci când am lucruri importante să îți transmit!
