Eu spăl mașina în același loc cam de 15 ani. E o spălătorie de cartier, dar îngrijită care a oferit totdeauna servicii de calitate. Au produse ceva mai bune, muncitorii au salopete, condiții de lucru umane și iarna, locul este curat și îngrijit.

E o afacere de familie în care lucrează tatăl, mama și cei doi copii și o fac cu dedicație. Oamenii din asta trăiesc și-și dau interesul. În decursul anilor i-am și cunoscut, am băut câte o cafea când am fost acolo, am aflat una-alta. Luni m-am dus acolo de dimineață- evit week-endurile că e aglomerație- și pentru prima oară după mulți ani am stat la coadă. Să fi fost vreo patru mașini în fața mea.

Iar lucrurile mergeau mai greu ca de obicei. Imediat aveam să văd că în loc de șapte rampe, cu cât lucrează ei de obicei, erau doar trei. ”Nu mai găsesc oameni. Mi-au plecat cinci în Anglia,” îmi spune unul dintre șefi. ”Lucrează acolo în parcări, în loc să stea aici la carte de muncă. Un băiat pe rampă ajunge aici cam la 3000 de lei.”

Știu suma poate părea mare, dar ea se compune din salariul care e la minim pe economie și ”șpaga” care le iese băieților, în funcție de câte mașini fac într-o zi. ”Mai vine câte unul, dar nici eu nu vreau să lucrez cu toți neserioșii. Sunt firme care iau și oameni ai străzii. Dar vreau unii pe care să pot pune baza. Ieri a a venit unul, în prima zi, a făcut cinci mașini și a plecat. Nu a mai venit.”

Drept urmare am avut parte de cel mai lent spălat de mașină din ultimii ani. Băiatul părea începător, dacă poți fi începător la așa ceva.  O oră și 20 de minute a durat plus așteptarea. Două ore petrecute la spălătorie. Iar asta înseamnă pierderi pentru toată lumea de la firmă la client. 

Nu departe, un amic are un restaurant. Îl ține de ani buni, e atracția cartierului. Vară de vară, lumea  vine acolo la umbra copacilor și la o bere rece. Îl anunță pizzarul că pleacă în Germania la 1200 de euro salariu. Omul face un efort și-i propune aceeași bani în România, doar să nu plece. Inițial, bucătarul acceptă după care îl anunță că nu rămâne nici pe banii ăștia și dus a fost.

Încearcă apoi să găsești un om să lucreze pe lângă casă la marginea Bucureștiului. E una dintre cel mai grele sarcini cu putință de pe aici. Sătenii nu mai muncesc căci sunt bogați de câte pământuri au vândut, iar cei cu ziua aproape au dispărut, Iar dacă îi prinzi o să vezi că au prețuri de fac și câte 6000 de lei într-o lună.

Altcineva îmi povestește că firmele de construcții își fură muncitorii și dau dublări de salarii, iar un prieten îmi oferă mie un bonus dacă-i găsesc oriunde în țară câțiva IT-iști pricepuți.     

Forța de muncă e cea mai mare problemă a României. Tot auziți fraza asta de câteva luni. Dar te gândești că e, așa o chestie vagă, că are legătură cu niște patroni care se descurcă ei, că nu e dramatica treaba. Și tot gândești așa până când te lovești chiar tu de treaba asta.

Iar în ultima vreme, între prietenii mei numai despre asta discută. Dar cred că noi ca nație vom realiza asta doar când serviciile vor scădea în calitate sau prețurile se vor mări spectaculos. 

Nu știu care e soluția la povestea asta. Nu cred că românii plecați se vor întoarce aici, nici măcar pe salarii mai mari. Din România lipsesc o grămadă de alte lucruri. Nu cred că vreun guvern are curajul să dea drumul la vreo formă de imigrație. Cred că o să băltim o perioadă lungă în această zonă, până când piața va găsi un echilibru. 

Dar un lucru tot putem aștepta de la stat: o regândire masivă a formelor de ajutor social. Acordarea venitului minim garantat doar în anumite condiții și încurajarea masivă a mobililtății. Dar și acordarea de facilități unor companii care să se mute în zonele sărace ale țării. Altfel, riscăm să nu mai creștem, iar acel aproape 6 la sută creștere economică să devină iluzorie.