De astăzi Premier League revine la televizor, la Eurosport. Pentru mine e o bucurie nu numai pentru că e cel mai mare spectacol de fotbal din lume, dar și pentru că pot să o văd pe Arsenal, singura echipă în care mai investesc emoții. Mai jos sunt câteva fotografii și câteva rânduri despre aceast uimitor spectacol. Nu, nu e vorba de fotbal ci de respect și caracter.

[wptouch target=”mobile”]

Afişează slideshow

Luați-vă o secundă și priviți-i pe cetățenii de mai sus. Probabil pentru cei dintre voi care nu-i cunoașteți, senzația e și mai evidentă: niște tineri funcționari care merg la serviciu într-una din companiile din City-ul londonez. Tăietura la costum, pantofii, gențile nu se deosebesc  de ale acelora care merg dimineața la muncă  într-una din companiile care produc zeci de milioane zilnic.

Tehnic, cam asta se și întâmplă. Compania lor se numește Arsenal FC, produce zilnic milioane de euro, iar cei care vin în aceste imagini la muncă  au salarii comparabile cu ale bancherilor.  În fapt, Wenger, Sagna, Ozil, Giroud, Flamini, Ramsey sau Wilshere sunt membrii unei caste la fel de onorabile precum cele din City.

Ani la rând nu li s-a arătat respect, s-a spus despre ei că sunt niște copii necitiți, prostuți, răsfățați și mai ales bogați. Cineva, nu mai are importanță cine, i-a învățat că respectul începe prin a arăta respect. Nu știu dacă lui Ozil îi place să se îmbrace la costum în fiecare week-end când vine la muncă.  Dar el știe că pe Emirates vin atunci câteva zeci de mii de oameni care plătesc cele mai scumpe bilete din Anglia. Alte milioane plătesc bine să-l vadă la vestiare și la declarații înainte și după meci.

Nu cred că gândul lui Sagna e ca imediat după un meci epuizant să răspundă la câteva întrebări ostile, căci reporterii  englezi nu iartă. Ei știu însă că ziua meciului e sărbătoare și se poartă ca atare. Căci e sărbătoarea  care le aduce milioane și mai mult, faimă, respect și iubire.

Atitudinea asta e ca un val care schimbă fața stadioanelor. Reporterul care le ia câteva cuvinte e la rându-i  la patru ace. Nu și-ar permite să fie altfel în fața în fața unuia cu cravata, fie el și un puști milionar, dar în primul rând nu și-ar permite să fie altfel în fața telespectatorilor.  În definitiv, cum te-ai putea prezenta altfel în fața unei familii întregi, mamă, tată și copii pentru care evenimentul sfârșitului de săptămână e chiar meciul?

Fotografiile de mai sus nu sunt de la un meci de Champions League, să ne înțelegem. E un meci oarecare, dintr-o duminică oarecare, s-ar putea spune. Sau s-ar fi spus cu ani în urmă. Numai că acel costum prezent nu numai la Arsenal , ci la toate cluburile mari, a schimbat aceastâ gândire. Nu o să mai fie o duminică oarecare, ci întotdeauna duminica de sărbătoare.

E ceea ce lipsește cu desăvârșire la noi. De la tribuna oficială, trecând pe bancă, până la jucătorii cu blugii rupți, atmosfera generală e de cocalari sadea. Nu-i vorba că ăsta va fi pe mai departe și modelul  pentru copilul de 9 ani venit la meci. Până când oamenii ăștia nu vor ști că trebuie să se pună la costum, fotbalul nostru nu va căpăta nici acea palidă umbră de caracter pe care o așteptăm.

P.S. Adaug o fotografie cu Vlad Chiricheș de la decernarea premiului pentru fotbalistul anului. Nu am nimic cu omul. Mi se pare că are foarte mult bun simț și e clar tot ce are mai talentat astăzi fotbalul românesc. Nu a avut însă pe nimeni să-l învețe și latura asta. Pun pariu că, acum jucând la Tottenham, la următoarea apariție publică va fi la costum.