Cu 13 ani în urmă, în 2008, am făcut o călătorie în Amazon. S-a dovedit a fi una dintre marile mele bucurii. A fost o expediție jurnalistică organizată de BBC.

Văzută de la depărtare, Brazilia arată astăzi dezastruos. Dar semnele se vedeau de atunci. Terenul era pregătit. Pe măsura dezastrului politic și sanitar de astăzi, am întâlnit, însă, oameni extraordinari. Curajoși, zâmbitori și bucuroși de viață. Cu gândul la ei, public și pe blogul meu ceea ce-am scris atunci pentru BBC. Și cu fotografii mai bune decât puteam să publicăm atunci.

Întâmplarea face ca seria asta să reînceapă în jurul datei de 15 mai, care este ziua Amazonului. A fluviului Amazon. La data de 15 mai, în 2008, ne aflam în apropiere de Ecuator, în mijlocul junglei, dar pe apă. Mai jos o să vă descriu scopurile și drumurile noastre, așa cum le-am scris atunci.

Paradoxul amazonian, o expediţie BBC World Service

Vreme de două săptămâni, mai multe echipe ale BBC World Service şi BBC News se vor afla în bazinul fluviului şi vor încerca să afle ce efecte are distrugerea pădurii asupra schimbărilor de climă, pe întreaga planetă, dar şi cum pot ieşi localnicii din cercul vicios al sărăciei, fără să exploateze până la epuizare resursele ecosistemului în care trăiesc.

Într-una din echipele BBC care va naviga pe Amazon mă voi afla şi eu, din partea BBC România.         

Tastaţi Amazon pe Google.

Rezultatul? Paginile de internet din România menţionează de 10 mii de ori termenul. Multe dintre rezultate apar pe paginile cu referate gata scrise pentru școală sau pe site-uri de curiozităţi. Rareori, şi pe scurt, o ştire despre tăieri de păduri şi pericolul „morţii Amazonului”.

Amazonul e cel mai bogat fluviu al lumii şi cel mai exploatat. E o regiune vastă, de care depinde întreaga planetă şi despre care nu ştim prea multe.

Paradoxurile sub semnul cărora trăieşte această regiune sunt cele ale dezvoltării bazate pe distrugere, aşa cum le trăieşte întreaga lume, însă la o scară uriaşă.

Aer, apă, mâncare şi căldură

De ce ne-ar interesa totuşi paradoxul amazonian? Între România şi Brazilia sunt 10.500 de kilometri, aproape o zi de mers cu avionul. Chiar şi ştirile vin de acolo la o zi după. Şi aproape nimic din această ţară a Americii de Sud nu pare să aibă legături directe cu ceea ce ni se întâmplă zi de zi.

Numai că ele există, chiar dacă sunt invizibile şi chiar dacă nu vor fi trăite de generaţiile de acum. Aceste legături poartă nume cât se poate de concrete: aer, apă, mâncare şi căldură.

De ce e Amazonul important pentru aerul pe care-l respirăm, pentru cât de cald e vara sau pentru cât de scumpă e mâncarea? Anual în Amazon dispar 10 mii de kilometri de pădure, care lasă locul culturilor agricole şi păşunilor pentru vite.

Astfel, pe de-o parte Brazilia eliberează în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon, iar pe de altă parte tot Brazilia a devenit una dintre ţările care dictează preţul mondial al alimentelor.

15 mai – Ziua Amazonului

BBC World Service şi BBC News au organizat cea mai mare expediţie jurnalistică de studiere a Amazonului, a problemelor sale şi a implicaţiilor pe care le au toate acestea asupra omenirii.

Timp de două săptămâni mai multe echipe ale BBC se vor afla în pădurea tropicală a Amazonului şi în toate ţările prin care trece fluviul.

Tăierile de păduri, eforturile guvernului brazilian de-a le opri, creşterea explozivă a culturilor de soia şi a turmelor de vite vor fi temele-cheie ale relatărilor noastre.

Vom încerca să aflăm care sunt efectele acestor fenomene în plină desfăşurare dar şi răspunsul la întrebarea: cum poate fi împăcată dezvoltarea economică cu păstrarea Amazonului?

Şi de ce locuitorii uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii sunt atât de săraci?

Călătorie pe fluviu

Voi face parte din grupul serviciilor în limbi străine ale BBC, alături de colegi din Spania, Ucraina, Afganistan, Indonezia, China, India, Vietnam şi Brazilia.

Din 6 mai mă voi afla în cel mai mare oraş din Amazon, Manaus, cu peste 2 milioane de locuitori.

Vă invit să aflaţi în zilele următoare povestea măririi şi decăderii acestui oraş care, la începutul secolului trecut, era unul dintre cele mai bogate ale lumii.

Din 8 mai echipa noastră va începe o călătorie către izvoarele fluviului, cu barca, până la Santarém.

Iar la Santarém veţi vedea de ce acest oraş concentrează la scară redusă toate probleme din preajma marelui fluviu: tăieri ilegale de păduri, culturi imense de soia, ferme uriaşe de animale – totul îmbăiat într-un climat de violenţă politică.

Vă reamintesc că ceea ce citiți este vechi de 13 ani. O să încerc la finalul fiecărui capitol să fac un update la ce se mai întâmplă acolo.

Fotografiile pe care o să le vedeți pe aici sunt făcute de colegii mei Simon Chirqwin și Ping Shum. Cele mai urâte sunt ale mele.

Ziua 1: Sao Paulo – jungla urbană

Iscoade la aeroport

Collin Perreira se numeşte omul care are grijă de siguranţa vieţii noastre, în această expediţie.

De-a lungul a mai multe săptămâni el a făcut liste cu ce ne trebuie în junglă, începând de la îmbrăcăminte până la medicamente şi substanţe împotriva insectelor.

Asupra unui amănunt a insistat, însă, trimiţându-ne mai multe emailuri. Şi n-avea nicio legătură cu expediţia noastră din pădurea tropicală, ci cu întâlnirea cu cel mai mare oraş al Braziliei, Sao Paulo.

Pe scurt emailul sună cam aşa: „Atenţie mare la aeroportul din Sao Paulo. Nu scoateţi laptopurile din geantă, nu arătaţi că aveţi aparatură la voi. Nu folosiţi genţi speciale pentru laptop-uri. Bagajele voastre trebuie să arate cât mai banal cu putinţă. Toate genţile şi valorile pe care le aveţi trebuie puse în portbagajul maşinii cu care plecaţi de la aeroport.”

Temerea sa pleacă de la una dintre metodele de jaf cele mai întâlnite în zonă.

Hoţii au iscoade la aeroport, care urmăresc cine are bunuri de valoare. Ele comunică numărul maşinii, iar la primul stop eşti abordat de tineri cu arme care-ţi cer să dai tot ce ai în maşină.

În general ei renunţă dacă lucrurile sunt în portbagaj. Collin ne-a avertizat să predăm tot ce avem asupra noastră dacă suntem atacaţi.

„Hoţii nu se feresc să folosească armele, mai ales dacă sunt sub influenţa drogurilor” – preciza mesajul lui.

Iar toţi membrii echipei, cu care am vorbit, trăseseră deja concluzia că Sao Paulo este cel mai periculos loc în care mergem. 19 milioane de locuitori, din care 30 la sută stau în aşa numitele favelas, suburbiile sărace ale oraşului. Nicio comunicare de securitate nu ne-a pregătit pentru ce avea urmeze.

Brazilia e o coadă lungă

Pe un culoar îngust de oţel şi sticlă, într-unul din terminalele aeroportului Guarholos, peste 100 de oameni aşteaptă în linişte în faţa mea.

„Ce durează atât de mult?”, se întreabă tânărul brazilian de lângă mine. Nimeni nu are o explicaţie.

Ne mişcăm încet, amorţiţi încă de zborul de 12 ore de la Londra. În sfârşit se mişcă ceva: „Brazilienii la stânga, străinii la dreapta”, strigă pe rând două feţe.

 Brazilienii scapă repede, actele lor se verifică cu uşurinţă. Coada străinilor la care sunt invitat şi-a dublat numărul.

 Cred că suntem vreo două sute. Funcţionarii de la ghişee sunt puţini şi încă e dimineaţă – prima oră a dimineţii.

Suntem îndreptaţi într-un soi de strungă, pe 7-8 rânduri. Avem timp suficient să vedem un film cu Steven Martin la televizoarele de deasupra noastră.

Numai că e în portugheză. „Veţi lucra aici, domnule?” mă întreabă funcţionarul de ghişeu. „Temporar”. Ştampila odată aplicată îmi dă încredere că lucrurile se rezolvă. A trecut o oră de la aterizare.

Sala de bagaje e de două ori mai mică decât cea de la Otopeni. În ea sunt însă sute de oameni nervoşi.

Am ratat bagajele de pe bandă, cât timp am stat la paşapoarte. Cineva a avut grijă însă să mi-l arunce pe al meu într-o margine, laolaltă cu alte zeci.

Am inspiraţia să iau un cărucior şi să mă îndrept spre ceea ce pare a fi o ieşire.

Zeci de călători se mişcă încolo şi încoace pe lângă mine, parcă fără rost. Trăiesc şi eu sentimentul că ieşirea nu e o ieşire ci o intrare în altă coadă, care şerpuieşte pe cel puţin 10 rânduri către afară.

Parcurg întreaga lungime a sălii de mai multe ori. Din fericire, nu se poate intra unde vrei în coadă.

O mulţime de feţe cu veste galbene se asigură că există un soi de ordine. În mijlocul agitaţiei generale, lumina se stinge brusc.

Momentul e primit cu urale şi fluierături de călători. Ar fi chiar amuzant, dacă totodată zeci de copii n-ar începe să plângă.

Motivul noii cozi e un funcţionar, un singur funcţionar, care colectează toate declaraţiile de vamă. Nimeni nu le verifică…

Afară, Sao Paulo, fără soare şi cu câţiva stropi de ploaie…

E toamnă şi la fel de frig ca iarna, care va începe peste o lună.

Asta înseamnă în jur de 15 grade. Brazilienii poartă însă pulovere şi cizme. Totuşi multe dintre ghişeele aeroportului sunt afară în aer liber.

Aveam să văd că în oraş mai toate magazinele şi cafenelele sunt fără pereţi şi arată mai curând că nişte terase. La fel şi ghişeul la care te înscrii pentru taxiul oficial al aeroportului, de unde ţi se dă un tichet. Aici coada e de doar 10 minute şi cred c-am scăpat.

Pentru o maşină aşteaptă însă sute de oameni, întinşi pe aproximativ jumătate de kilometru. Nimeni nu se aşează însă în faţă, nici un şofer de taxi nu se repede să facă un ciubuc.

Doi funcţionari te invită la maşină când îţi vine rândul. Omor timpul cu o colegă din Israel. Pregăteşte editori de imagine de la diverse televiziuni din întreaga lume.

Părinţii ei au plecat din România, cu ani în urmă. Din una în alta îmi spune că ea însăşi e cetăţean român. A fost o singură data la Bucureşti şi nu ştie nici un cuvânt în română.

În schimb ştie mâncărurile tradiţionale… singura moştenire românească din familia sa. Ne despărţim în faţa maşinilor. Ştie totuşi şi câteva înjurături, inevitabile după primirea avută. Pe drum nu m-a atacat nimeni. N-aş fi opus rezistenţă. Autorităţile mă terminaseră oricum: două ore şi jumătate de la aterizare până la taxi.

Tu înţelegi ce spun?

Taxiul de la aeroportul Sao Paulo până în centrul oraşului e ceva mai mult de 100 de reali. Asta înseamnă aproximativ 70 de dolari.

Nu mi s-a părut scump dacă ţii cont că sunt în jur de 25 de kilometri. De altfel viaţa pare destul de ieftină.

Litrul de benzină e sub un dolar, iar cel de biogaz, intens folosit aici, cam tot pe acolo.

Micul dejun cu papaya din abundenţă a costat cam 10 dolari, iar o cartelă de internet aproximativ 5 dolari. Apa la 2 litri e însă cam că în România, 1 dolar şi ceva.

Iar renumiţii pantofi brazilieni sunt în jur de 50 de dolari, la magazinele populare de pe stradă.

Una peste alta a trebuit să schimb bani. Recomandarea e ca la drum în Brazilia să mergi cu cecuri de călătorie. E mai sigur, deşi cu greu le găseşti pe la băncile din Bucureşti. Iar băncile din Sao Paulo îţi vor răpi ceva timp ca să ajungi cu banii în mână.

Banca pe care o caut e într-o clădire de birouri.

Sunt însoţit de Claudio de la biroul brazilian. Înţeleaptă alegere – se va arată mai târziu.

La ghişeul, şi acesta în aer liber, al portarului, mi se cere paşaportul. Fără el nu intru în clădire. Şi nu numai. Tânărul îmi face semn să-mi aşez degetul arătător pe un ecran în faţa sa.

În acelaşi timp cu o cameră miniaturală îmi face o poză. Zâmbesc, îmi face semn să intru.

În faţa mea trei aparate, precum cele de taxare de la metroul din Bucureşti. Mi se arată să pun degetul pe alt ecran. Intru doar dacă amprenta se potriveşte cu cea deja înregistrată.

Cum nu se poate face o confuzie aici, sunt lăsat la etajul 19 al clădirii. Altă cameră de luat vederi. Un dialog în portugheză şi suntem lăsaţi în bancă, nu înainte de-a trece printr-un filtru pentru metale.

Ni se dă un bilet de ordine, deşi nu e un alt client la rând, iar banca are doar două ghişee.

Totuşi când ne vine rândul suntem invitaţi să luăm loc din nou. Au prioritate clienţii vechi, care au început să sosească.

Primirea banilor durează aproape jumătate de oră. Frânturi din dialogul colegului meu cu funcţionara de la bancă nu-mi pot scăpa. Româna şi portugheza se întâlnesc pe ici pe colo, spre mirarea fetei.

Nu ies înainte de a mi se lua din nou amprenta. Sunt tot eu, cu ceva mai mulţi bani la mine, numai bine pregătit pentru o plimbare la ceas de seară pe bulevardele din Sao Paulo.

Sake, por favor

Alegem bulevardul Paulista. Cel mai mai mare şi cunoscut din întreg oraşul.

Aici sunt sediile băncilor, ale marilor magazine dar şi clădiri departamentale. Zgârie-norii te apasă de pe ambele părţi ale străzii. Toate par însă să aiba un aspect ruginit, întunecat.

Lumina a căzut repede, la şase seara era deja întuneric. Iar oraşul chiar în inima sa e mai puţin luminat, chiar şi decât Bucureştiul.

Ni s-a recomandat să nu scoatem aparatele foto. Nici macar aici. Ne învârtim în jurul unui mall local.

Spaţii largi, magazine de lux, nici un supermarket de unde să luăm apă şi fructe. Nu-i nimic, mergem la restaurant. În Sao Paulo trăieşte una dintre marile comunităţi japoneze din lume.

Iar strada Libertad e cartierul general pentru restaurantele japoneze. O străbatem de la cap la coadă înainte de a alege. Intrăm în fiecare restaurant şi ne oprim în cel care are cei mai mulţi japonezi. Nimeni nu vorbeşte engleza, iar noi nu ştim portugheza. Meniul se alege prin semne.

Nu ştim exact ce fel de sushi şi sashimi vom primi, dar ştim măcar mărimea porţiilor. Pentru asta exista limbaj universal. Nu ştim însă că sake-ul se toarnă în căni pătrate, până când dă pe afară. Chelneriţele ne invită să bem şi de pe farfurii. Şi ne mai arată cum se mănâncă supa fără lingură. De furculiţe nu poate fi vorba.

Combinatia A, aleasă, e spectaculoasă şi foarte mare, chiar şi pentru două persoane. Ton, somon şi ceva părţi dintr-o caracatiţă sunt partea principală. Sunt bune şi ne dăm seama că locul e ales bine, pe măsură ce se umple de japonezi.

În total 60 de dolari pentru două persoane. Săptămânile următoare o să vă povestesc şi despre mâncarea braziliană. De mâine înainte e tot ce-o să primim.

La sfârşit taximetristul „îl unge” pe portarul care ne-a chemat taxiul. Clienţii străini sunt buni, mai ales dacă au drum de-o oră până la hotelul de la aeroport. Autostrada care ne scoate afara din oraş are 7 benzi pe un singur sens. E plină şi la 10 seara, dar se merge bine.

De mâine nu o să mai vedem şosele. La Manaus se ajunge doar cu barca sau cu avionul. Patru ore de zbor pentru noi şi-o trezire în zori. O să ajungem în junglă şi începem să ne pregătim de călătoria cu barca.

Manaus însă va avea parte de-o poveste separată.

Prima galerie foto pe care v-o ofer este una pe sărite din tot drumul. Ca și pozele de mai sus. Doar ca să vă faceți o idee. Voi reveni pe parcurs cu unele mai detaliate și cu explicații.

Astăzi

Între timp, Brazilia a ajuns pe un curs politic mai dureros. În 2008, marea problemă era corupția și lupta pe care câțiva reformatori liberali și ecologiști o duceau cu autoritățile centrale.

Acum, dreapta conservatoare a indicat direcția și teoria conform căreia „străinii nu ne dau voie să ne folosim Amazonul în beneficiul nostru” a luat amploare. Tăierile, defrișările și conflictele sociale au ajuns la apogeu.

Această selecție a știrilor BBC vă vor arăta cât de gravă este situația

Aici este o discuție mai veche cu Csibi Magor despre incendiile din Amazon