Pe Anna Andronache o știți. Este Anna dintr-a VII-a de la Coresi, din Târgoviște,  care a pus la îndoială întreg sistemul de învățământ românesc. Anna are curaj, are determinare, are părinți care o susțin și, mai ales, nu tace. 

Anna și-a făcut profesoara de matematică ipocrită și dominantă și-a înregistrat profesorii care nu respectă elevii și a pus la îndoială modul în care școala înțelege să rezolve aceste probleme. Dar are dreptate?

Anna este susținută de multă lume pentru că vedem în ea toate problemele cu care s-au confruntat de-a lungul anilor copiii noștri. Toate acele momente în care ni s-a părut că ceva nu este în regulă, dar am ales să tăcem, ca să-i protejăm. Vedem toate acele momente în care am avut dreptate, dar care nu au ajutat la nimic. Vedem toate drumurile și oportunitățile ratate în anii de școală. De asta lumea se așează în spatele ei, pentru că e nevoie de unul mai curajos pentru a spune ce au restul copiilor pe suflet.

Dar marea problemă vine din altă parte. Suntem instruiți și instruim în continuare într-un sistem în care cel care se așează la catedră este intangibil. Unde școala ca atare nu poate fi chestionată. Unde profesorul capătă rang de maestru și magister, de vreme ce se arată în fața clasei. Indiferent de ce face. Iar sistemul îl apară, căci așa se apară pe el însuși.

Trăim într-o cultură în care întrebarea nu este bine primită. Copiii noștri nu sunt încurajață să afle, să fie curioși, să pună la îndoială. Ei sunt pregătiți ca mici roboței care înmagazinează, repetă și reproduc, apoi lucrează în tipare prestabilite.

Din când în când, am mai ţinut ore la Facultatea de Jurnalism. Cea mai mare problemă pe care am avut-o a fost să învii câte 20 de tineri. Să-i fac să pună întrebări, să aibă îndoieli, să judece lumea și să mă judece pe mine. Să nu mai ia de-a gata și să testeze ce le spun. Ani de zile au fost doar învățați să asculte.

Iar Anna are dreptate atunci când vorbește de presiunea părinților, de irascibilitatea unor profesori care nu pot fi puși la îndoială sau de reacția in corpore a unei instituții care se consideră ”slăbită în fața unor școli rivale”, ca și cum scopul final al fi acel clasament anual. 

Ca în orice poveste, cu siguranță nu are dreptate în toate cele. E doar un copil de 13 ani, fascinat de ce i se întâmplă și de puterea pe care tocmai a dobândit-o. Nu orice regulă este o opreliște, nu orice bătălie este un război și nu tot ce ne înconjoară se transformă în dramă. Ca peste tot, sunt oameni și oameni, iar Anna trebuie să învețe să și asculte cu răbdare și înțelegere. E parte din procesul de maturizare, deși ea consideră că ”gândește ca un adult.” 

Doar o vorbă, la final. Fabuloasa încercarea școlii de a opri povestea asta în interiorul său. Cred c-ar trebui să fie cea mai bucuroasă școală din România, dacă educă un elev care gândește de capul său și în afara standardelor. Asta este cea mai înaltă realizare la care o școală ar trebui să râvnească.  

P.S. Înțeleg că la o fază a Olimpiadei de Română din Prahova, s-a dat subiectul scrierii unui denunț, ca la Partidul Comunist. Adică să scrii un raport, ca și cum ai lucra la ”fonciire” și Ilie Moromete, altul care gândește de unul singur, nu vrea să-și plătească taxele. 

Ce dovadă mai bună să vrei că Anna are dreptate că școala este pe alocuri razna. De ce să inviți copiii la un exercițiu care a dus la o parte din mizeria noastră? Este asta o stimulare a atitudinii civice? Să ceri denunțuri fictive, dar să-i spui să tacă atunci când vine vorba de școala lor?

Uite, vă dau eu o idee: dați-le o foaie albă, un pix și rugați-i să facă un denunț anonim cu tot ce li se întâmplă și nu le place în școală. Faceți asta în fiecare zi, până învață că se și pot semna. Învățați-i să se ridice în picioare și să spună ce nu este în regulă și să-și susțină ideile. 

S-ar putea să găsiți întâi o lume care nu vă place,  pe care o s-o refuzați, care o să vă pună la încercare. Dar care, în timp, o să crească o lume mai bună.