De câteva zile asistăm la un val de aprecieri critice, de demantelări, dezvăluiri și pe alocuri chiar sudalme la adresa Casei Regale și mai ales a Regelui Mihai. Pare să fie un moment al deconturilor și al răfuielilor făcute nu pe culoarele monarhiei, ci în văzul tuturor.

Nu ar fi fost un moment demn de luat în seamă, atâta vreme cât totul s-ar fi oprit la zugrăvirea zilnică a Principesei Margareta și Prințului său consort. Dar atacul are o intensitate nemaivăzută până acum, iar analiza merită făcută, atâta vreme cât cei doi au devenit personaje secundare și cel atacat este chiar Regele Mihai și mai ales moștenirea sa.

Așadar, care sunt faptele?

Discuția a fost declanșată de textele semnate de Roxana Iordache și Marius Ghilezan, văzuți drept intimi ai Casei Regale. Cei doi nu prezentau declarații, documente sau fapte verificate, ci doar  informații pe surse potrivit cărora Regele este captiv într-un anturaj. Oamenii chiar știu despre ce vorbesc, sunt conectați la instituțiile Casei Regale de mai bine de 20 de ani. Știu despre ce vorbesc.

Dar acest lucru nu poate fi decât un truism, în condițiile în care Regele are peste 90 de ani, nu este un personaj activ și își ghidează relația cum lumea exterioară după percepțiile celor din jur. Cele două texte nu-l vizau însă pe Mihai, ci impostura din jurul său. Asta era tema.

Un alt fapt prezentat drept senzațional este înregistrarea mesajului Principesei Margareta, care anunță moartea tatălui său. Cred că în condițiile date, chestiunea este o procedură standard și probabil că se face la toate Casele Regale.

Deodată s-a ajuns însă la judecată Regelui. Ce lucruri concrete îi putem imputa însă acestuia? Lucruri de natură ”să nu ne mai umezească ochii când vorbim de el”, așa cum se exprima o gazetă de dreapta.

Îndepărtarea Prințului Nicolae. În primul rând ar fi fost necesară o explicație personală a Regelui, înregistrată video, din care să aflăm ce s-a întâmplat. Maniera în care s-a făcut acest lucru este de natură să ducă la speculații și să întărească ideea că Regele nu mai are control deplin asupra faptelor sale. Singurul lucru care nu se potrivește aici este tăcerea Prințului care nu a contestat nicio secundă ce se întâmplă. Un om îndepărtat pe nedrept, care mai și știe culisele regalității, nu cred că ar fi tăcut.

Doi la mână, au reapărut poveștile cu recuperarea averii, compromisurile făcute cu diversele puteri și așa mai departe. Îi sunt acestea reproșabile? Trebuia sa rămână sărac, deși în mod evident vorbim de proprietăți private? Compromisurile pe care le-a făcut cu Iliescu și Năstase au fost doar în favoarea sa sau poate a făcut măcar un lucru în favoarea României? Sau poate trebuia să facă un compromis și cu Băsescu?

Întrebarea cheie este în altă parte: de ce descoperim noi astăzi că moștenirea Regelui este compromisă, că nu mai avem nevoie de simbolul pe care îl reprezintă și că trebuie să ne despărțim de Casa Regală și ea la fel de putredă ca și România?

În primul rând, nu toți descoperim acest lucru. Mai sunt unii care văd și rațional. Este aproape străveziu că s-a mutat la Rege filtrul prin care trebuiau să treacă Margareta și Duda, personali răspunzători de faptele, compromisurile și alianțele lor, uneori netrebnice.

În al doilea rând, agitația ne mai spune un lucru. Regele Mihai I este la capătul puterilor, poate aproape de cedarea puterii.

Plecarea Regelui Mihai o să trezească un val uriaș de simpatie la adresa sa, a moștenirii sale. Lumea o să vadă mai curând faptele sale bune și demne, decât compromisurile ultimilor ani. Cuiva îi este teribil de teamă de cine ar putea capitaliza această empatie. O astfel de simpatie îți dă o imensă putere. Genul de putere care te așază în rândurile celor care dau speranță. În rândul celor la care oamenii se uită cu admirație și pe care i-ar pune în fruntea lor.

Acesta este motivul pentru care, în ochii unora,  Regele ar trebui să înceteze acum să mai fie un simbol. Bătălia care se duce nu e musai pe o moștenire bănească și ea importantă, dar mai curând pe un pol de putere ceva mai lung, mai stabil și mai de încredere decât vremelnicii funcționari, politicieni și ofițeri ai României.

Doar că, dacă ne înhămăm cu asupră de măsură și la dărâmarea acestui om, s-ar putea să căutăm mult prin istoria noastră veche ca să găsim un simbol de înălțimea sa și a familiei sale, care a construit România modernă. Și o să rămânem noi aici, mici, să judecăm tot ce ne pică în mână și să nu construim mai nimic.