Ne-am întâlnit săptămânile astea cu prieteni din școli diferite din București. Școli bune, precizez de la început. Știți cum e, lumea își împărtășește experiențele, vede ce-a mai aflat, se uită încotro se îndreaptă unii profesori sau sistemul. Un soi de schimb de experiență. Acum am rămas un pic cu gura căscată de ce le-a mai trecut unora prin cap.

O prietenă a avut o problemă cu copilul. Puștii s-au luat la bătaie, știți povestea. Al ei a pocnit mai bine, între băieți se mai întâmplă din astea. Nu e un copil problemă, dar au trebuit să meargă la conducerea școlii să dea câteva explicații și să caute o cale pentru preîntâmpinarea unor viitoare probleme.

Prima recomandare pe care au primit-o, dar chiar prima, a fost să ducă copilul la preotul care ține orele de religie.”Poate se mai potolește.” Asta în condițiile în care există destui psihologi școlari, chiar și în școala respectivă. Înțeleg rolul și rostul preoților în societate, într-o oarecare măsură și în școală, dar acest tip de recomandare nu o văd bine.

Dacă ai un copil despre care consideri că trebuie evaluat și potolit, nu-l trimiți la o instituție adiacentă școlii și nici la o persoană care nu are cursuri de psihologie, ci la un specialist care exact pentru acest fel de situații este plătit de statul român.

Sunt de acord că poți primi o vorbă bună de oriunde, dar numai cine este specialist poate rezolva o problemă delicată. Apelul la știință mi s-ar părea mie reflex. Unor conducători de școală din România li s-a format un altfel de reflex.

Într-un alt capăt de București, un copil bea apă în timpul orei. În clasele primare, acest lucru este posibil. Probabil, la gimnaziu nu mai este. Poate de la 10-11 ani încolo, te poți educa să nu bei apă jumătate de oră. Reacția profesorului? Ia sticla copilului și i-o toarnă în cap până la ultima picătură. În râsetele clasei.

Nu apa, nu hainele ude sunt problemele aici, ci umilința. Umilința generată de un profesor în fața unor copii. La vârsta lor nu au discernământul de a vedea cât de greșită este o astfel de faptă. Dar un profesor îl are. Știe că nu există niciun motiv pentru care să faci așa ceva.

Se spune că pe vremea mea profesorii erau mai duri. Că ți-era frică de ei. Da. Unii au fost chiar nedrepți, răi, aroganți, dar nu am văzut niciodată o astfel de umilință.

Nu știu cum aș fi reacționat la ea ca părinte. Slavă Domnului, Vladimir are parte de niște profesori cool și mai curând înțelegători. Întâmplările de le povestesc sunt din alte școli și nu dau nume pentru că, uneori, sentimentul este că trăim aici în două tabere: profesori și părinți.

Ori eu cred că facem parte din aceeași tabără și că avem un scop comun. Sunt convins că vorbim aici de cazuri izolate, dar la nivel personal ele lasă urme. Și adâncesc sentimentul că într-adevăr vorbim de două grupuri așezate față în față.

Educația este prioritatea României pe termen mediu și lung. Noi, ca societate, înțelegem asta, partidele au votat recent și o îmbunătățire a situației salariale a profesorilor, deși am unele îndoieli că o vor face. Toată lumea crede că trebuie făcut un efort, deși nu suntem în cel mai bun moment posibil. Dar trebuie să vezi că asta vine și din sens invers și că vrem să fim cu toții în 2016 și că excludem comportamente de secol trecut.