M-am trezit dimineață în mijlocul ”bătrânei Europe”. A trezi este un fel de a spune. Am dormit doar patru ore. La miezul nopții ne-am adunat din nou în jurul mesei, speriați și pe gânduri de ceea ce ni se întâmplă. Nimic nu tulbura liniștea cartierului german în care mă aflam, dar sunt sigur că dincolo de pereți, luminile nopții vegheau aceeași grijă. În ce lume se vor trezi copiii noștri mâine? Vor trebui să trăiască în frică, în așteptare și cu teama unui război?

Prietenii mei cred că vom trece printr-un război. Eu cred că războiul este deja aici. Nimeni nu o să mai întindă armate pe fronturi, rachetele și tacurile vor fi inutile. Dar fiecare dintre străzile, parcurile și teatrele noastre ar putea deveni scena unei lupte.  Iar cea mai importantă bătălie se va da în mintea noastră: frica o să vrea să ia locul rațiunii și al încrederii.

Câteva ore mai târziu aveam să văd că m-am trezit de fapt în mijlocul altei Europe. Aeroportul din Frankfurt este mai curând gol. De dimineață, site-urile de știri puneau o singură întrebare: e sigur să călătorești? Cred că mulți și-au dat răspunsul pe loc. Poliție, mai multă ca niciodată, patrulează pe culoare. Echipele de securitate sunt dublate. Am ales să mă întorc în țară. Dar nu e nici pe departe singura alegere pe care trebuie să o fac.  Pentru mine și pentru cei ce vor veni.

Niciodată nu am vrut să trăiesc într-o cetate asediată. Nu mi-au plăcut gardurile, nu m-am predat limitărilor cetățenești. Am fost sigur mereu că mintea umană se poate ridica deasupra acestora. Am fost mereu convins că lumea simplă împărtășește aceleași idealuri peste tot în lume: un pic de bunăstare și siguranță pentru copii. M-am înșelat.

Lucrurile astea trebuie să se schimbe. Câtă vreme am gândit așa, o nouă lume a venit peste noi.

Vreau un sistem de securitate mai performant. Vreau ca serviciile secrete să nu mai dea greș și să nu știe când ticăloșii vor lovi din nou.

Vreau să știe tot despre ei, de la ce vorbesc la ce visează. Dacă asta înseamnă să-mi predau eu telefonul, o voi face.

Vreau ca liderii lor să fie prinși și siliți să spună tot despre rețelele lor.

Vreau ca toată lumea care intră în Europa și în țara mea să spună cine este și să fie amprentată.

Vreau ca Poliția să aibă dreptul să ia la întrebări orice persoană îi pare suspectă.

Vreau ca oricine predică dintr-un altar moartea sistemului nostru și nesupunerea față de legile noastre să plătească.

Vreau ca școlile religioase care nu se supun unui sistem public și verificabil să fie închise.

Vreau ca armatele noastre să meargă peste ei și să-i radă pe toți.

Vreau ca politicienii noștri să înceteze să se mai poarte cu mănuși. Cine nu se supune pleacă.

Vreau ca Europa să fie din nou o lume sigură, chiar de va fi să punem ziduri în jurul ei.

Scriu aceste rânduri în avion.  Lângă mine, un bărbat de vârsta mea, își împreunează mâinile: se roagă în gând. ”Cabin crew, take your seats for take off”, se aude vocea căpitanului. Doamna în vârstă de alături se închină cu gesturi largi. Degetele îi poposesc pe umeri și pe frunte pe măsură ce căpătăm viteză. E liniște, cuvintele se opresc. Mă rog în gând. Da, mi-e frică. Și nu sunt singur.