Frankfurt și Mainz, cele două orașe pe care le-am văzut în acest final de săptămână, nu par a fi sub o povară generată de refugiați sau imigranți arabi. Nu am văzut mai mulți arabi decât de obicei și m-am uitat în mod special. O singură familie mi-a sărit în ochi pe o bancă, în gara din Mainz. Încărcați de bagaje și cu copii mici pe lângă ei parcă ar fi intrat în profilul pe care îl știu de la televizor.

În schimb am remarcat cam cât de mulți sunt cei de alte nații printre lucrătorii germani. De la conductorii și controlorii de tren, la vânzători sau la oamenii de ordine din diverse zone. Mitul arianului, al blonzilor cu ochi albaștri, parcă e pus un pic la încercare. Un blond cu ochi albaștri chiar îți sare în ochi. Dar poate este o chestiune subiectivă, dată de momentul pe care îl trăim.

Din câte îmi povestesc însă prietenii mei, Germania este din ce în ce mai atentă la națiile care îi calcă pragul. Dar și mai liniștită, ca și cum, sub nicio formă, valul acesta nu-i poate dărâma valorile și modul de funcționare.

Prietenul meu Gunther, un socialist convins, îmi spune că dacă există o țară care să poată rezolva organizațional problema refugiaților, atunci vorbim de Germania: ”Englezii nu știu nimic de organizare, francezii…(râde), dar dacă noi suntem pricepuți la ceva, atunci e vorba de organizare.”

Până la finalul anilor 80, Germania a fost țara clasică de primire a emigranților, fie că veneau din blocul comunist sau Africa. Nu se făceau diferențieri întrei ei, erau duși într-o tabără și apoi integrați. Finalul anilor 80 a adus însă o viziune nouă. Politicienii au început să distingă între refugiații buni și cei răi. Cei buni erau cei care fugeau de război, cei răi, cei care ocupau Germania economic. Au apărut primele revolte populare, case arse, tabere atacate și atunci au început să pună reguli.

În ciuda regulilor, numărul imigranților în Germania nu a  scăzut în ultimii 20 de ani. Dimpotrivă, el a  crescut în ciuda tuturor opreliștilor. ”Iar acum nu mai are rost să te opui”, îmi spune prietenul meu. Politicienii germani au realizat că Europa nu poate fi înconjurată cu ziduri. Nu putem pune garduri, nu-i putem opri nicicum pe cei care vin, darămite să-i trimiți înapoi. ”În plus, după valul general de ură la adresa Germaniei, dat de criza grecească, nu puteai să le lași grecilor pe cap zeci de mii de oameni când le ceri mereu să taie din cheltuieli.”

Așa că Germania s-a pus pe integrat sute de mii de refugiați, Oficial înspre două sute de mii, dar oamenii cred că de fapt în ultimul an este posibil să fi intrat în țară până la un milion de oameni. În Germania nu există sau nu exista o politică federală despre cum ar fi trebuit făcută treaba asta. Exista reguli federale pentru cum își primesc oamenii actele, dar de integrarea lor răspundeau statele membre.

Viziunea înceată și eterogenă din trecut este înlocuită acum un set de reguli care să prevină conflictele cu aceste noi populații, deși toată lumea se așteaptă ca acestea să apară.

Întâi de toate, dreptul la muncă. Cu ani în urmă, petreceai până la 5 ani ca să obții dreptul de a munci. În 5 ani pe ajutoare sociale uiți să muncești și parcă nici nu prea mai ai chef, dacă tot te-ai obișnuit. Viața normală înseamnă muncă și atunci soluția este ca acești oameni să muncească repede.

Învățarea limbii germane este obligatorie și într-un timp cât mai scurt. Dacă acești oameni nu învață limba se vor enclaviza. De asta ați văzut deja anunțuri ale universităților germane că vor face cursuri rapide de limbă cu acești oameni. Scopul ar fi ca ei să înceapă să învețe limba în trei luni de la sosirea lor în țară.

Locuințele sociale nu trebuie puse în zone mărginașe sau toate la un loc. Germanii au împărțit casele sociale pe întreaga suprafață a orașelor. În zona care locuiesc prietenii mei, una foarte bună pentru Mainz, se află două blocuri de locuințe sociale pe o rază mai mică de o sută de metri. Motivul este ca acești oameni să aibă parte de aceleași facilități, utilități și stil de viață ca al germanului mediu. Nu-i ajută nimeni să-și ia BMW dar își pot duce copilul în același parc.

Iar școlile bune din toate cartierele primesc deja copii de refugiați de o bună bucată de vreme. Fiecare dintre ei este dus la clasa de vârstă de care aparține și pus laolaltă cu copii germani. Școala se asigură că învață germana, dar nu într-un proces separat și enclavizat. Unii reușesc, alții, nu, dar școala nu-i abandonează și-i ține lipiți de grup.

Desigur, toate măsurile de acest gen funcționează și în funcție de bunăvoința oamenilor. Și a celor care vin, dar și a germanilor obișnuiți. Dar cred că susținători sau nu ai primirii refugiaților, ei sunt destul de siguri că modul de viață nu le va fi răsturnat.

Și asta îmi pare destul de evident la finalul călătoriei mele, când la controlul de securitate din aeroport, majoritatea echipei este formată din alte nații decât europenii. Pentru că am stat minute bune din cauza unei verificări suplimentare, am avut ocazia să mă uit cu atenție la cei de acolo. Nu greșesc dacă spun că trei din patru erau arabi, pakistanezi, turci sau chinezi. Chiar și șeful echipei părea a fi un pakistanez. Polițistul care a fost chemat era, într-adevăr, singurul blond cu ochi albaștri.

foto