Ronaldo plângând. Ce imagine nepotrivită pentru personajul care mai deunăzi arunca cu microfonul unui jurnalist. Sau pentru unul care în general are imaginea că nu dă doi bani pe ce se întâmplă în afara spațiului său privat. Dovadă răspunsul în doi peri la întrebările legate de corupția în fotbal, criticile la adresa colegilor sau celebrele poze în chiloți.

De data asta nu-l judec, îl înțeleg. Când te apuci de fotbal, visezi să dai golul decisiv într-o mare finală. Până și Ronaldo are dreptul la visul acesta. Dar acesta nu este un articol despre lacrimile lui sau ale altuia, ci despre lipsa altor lacrimi.

Marius Mitran a fost la Prima Ediție și a rezumat într-un minut marea problemă a naționalei României.

https://www.youtube.com/watch?v=PTPKSmcdoOo

Da, niciunul dintre români nu a plâns de frustrare, neputință sau durere. Chiar ieri, unul dintre fiii lui Iordănescu spunea că aceștia așteptau să rupă ușa la club.

Ronaldo are lumea la picioare și datorită acestei dorințe nestăvilite de a avea totul. Dorința de a fi perfect, de la corp, pe teren și în afara acestuia. Nu e singurul. Federer a plecat cu capul în jos a neputință după meciul cu Raonic. A plâns cu doi ani în urmă. La fel Nadal.

Lacrimile sunt parte din sport, din performanță, din viață. Ele vin odată cu educația care spune că nu ai voie să te oprești nicio secundă, că trebuie să câștigi mereu. Până când cetățenii care intră pe teren sub culorile României nu vor trage de ei până la lacrimi nu o să avem nicio performanță. Și asta e doar o condiție. Poate prima, însă.

Foto