Știți ce e foarte interesant când stăm de vorbă între noi? Nu știu dacă ați remarcat, dar nu ne amintim marile evenimente politice, nu rememorăm traumele și nici șocurile pe care le trăim în calitate de cetățeni ai acestei nații. Dar cu siguranță recapitulăm momentele personale bune. Momentele în care trăim cel mai bine. Cele în care recapitulăm întâmplări, avem gânduri, povești, dansuri sau mâncăruri.

Când vă aduceți aminte de un bunic sau o bunică, poate prima întâmplare nu e legată de ce-au trăit, dar de cum trăiau. De cum e casa lor și ce miros avea. De cum erau îmbrăcați și de cum se purtau.

Uite, de exemplu, taică-meu povestește deseori, uită c-a mai spus odată, de distracția de la el dintr-unul din satele Moldovei. Vorbește de orchestra care se aducea acasă, de un unchi pus pe șotii, care trăia viața cu intesitate după o deportare în Siberia. Și  istoria e aceeași. A unui taraf care venea acasă, cu acordeon, țambal, cu contrabas. De vinul care ieșea din beci, de jumările care se puneau pe foc, de ceva brânză presărată, mere coapte.

Și de fiecare dată când povestea asta eu mă întrebăm: ”Mă, dar cum o fi fost viața noastră, ca națiune, în anii de acum 100 sau de 50 de ani. Ce făceam noi când nu eram globali și nu stăteam cu nasul în telefoane? Care erau obiceiurile locului și ce ne spuneam unul altuia?

Despre asta este cartea lui Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară. O istorie a noastră, a oamenilor obișnuiți. A modului în care am trăit și am viețuit între noi.

De asta am și vorbit cu Adrian Majuru. Întâi de toate, l-am întrebat, însă, ce este specializarea sa în geografie umană

Este un alt tip de cartografiere. Se referă la natura umană. Sunt foarte atras de natura umană din mediul urban. Etnografia este altă poveste, deși se ocupă tot de natura umană. În oraș sunt mai multe hărți suprapuse ale geografiei umane: una a sentimentelor, una a comportamentelor, una a mentalităților, care nu sunt ficțiuni de fapt. Este vorba despre noi înșine. O altă hartă a alimentației și a culinarului, alta a vestimentației. Noi intrăm în ea în fiecare zi. E cam rutinată pentru cele mai tinere generații, dar nu înseamnă că nu o putem varia. E o chestiune de alegere.

Culinar vorbind, sincer să vă spun, într-o viață trăită, dacă ai norocul să treci de 50 de ani schimbi foarte multe lucruri, pentru că sunt praguri ale vârstelor. Este o zonă eroică și accelerată până prin 40 de ani, una așezată, unde începi să variezi paleta profesiei, până la 60 de ani, și apoi o zonă a înțelepciunii și a dorinței de a oferi ceea ce tu ai acumulat și știi. Aceste praguri ale unor viteze accelerate și repliate, înseamnă și o schimbare de ritm în ceea ce privește tentațiile culinare. Eu întotdeauna caut să iau un mic dejun în oraș, pentru că la 7:30 sunt aproape de birou. Foarte greu găsesc ceva deschis. M-am sărutat de sandwişuri și hrană rece, cum se spunea în armată. Aș vrea să reiau ce trăiau interbelicii când ieșeau sau plecau la birou. Aveau pe Calea Victoriei niște birturi unde găseau meniuri de dimineață. Un fel de McDonaldʼs de azi. Nu îl mai găseai după ora 12, pentru că venea o altă gamă de funcționari, de angajați, de consumatori. Pe lângă masa de prânz aveai și o varietate a băuturilor. Seara, după ora 18 se schimba cu totul. Alt meniu, alt traseu al profesiei. Unii se retrag spre casă, mai consumă puțin prietenia, camaraderia, dar vin alții care consumă nocturnul, iar varietatea se schimbă

Ce mâncare era apreciată în vremea cu pricina? Adică în interbelic

Era foarte apreciat ceea ce numim azi micul dejun britanic, cu fasole, cu oul prăjit, dar și bucătăria franțuzească era apreciată. Cam ceea ce avem astăzi la Paul, croque madame sau diverse variaţiuni cu specific mediteranean uneori, dar și bucătăria italienească. De obicei era spre prânz asta, nu la matinal. Existau birturi și la periferii. Era o bucătărie amestecată, cu precădere foarte apropiată de ce era în satul nostru de odinioară, bucătăria românească, mai ieftină și evident fără prea multe variaţiuni costisitoare în timp. Mâncai repede și plecai la uzină. Bucătăria în general, înseamnă o acumulare istorică de experiențe ale alimentației, în funcţie de cum a fost în societăţile respective. Au fost societăți care au investit în asta. Acolo vedem că au ajuns la finețuri.

Ca o metodă comparativă, într-un tablou flamand de secol XVII, ce prezenta un detaliu al unei petreceri țărănești în actuala Belgie, am observat oameni ce eram îmbrăcaţi și încălțați, aveau pe mese fețe de masă, aveau vreo 3 variaţiuni de pâini, carne. Drept urmare, nu doar că se hrăneau bine, dar baza asta era. În clasa de mijloc posibilitățile erau astea, de la fazan până la porc sau vită.

„Cum se distrau românii odinioară” e o carte care trece prin mai multe epoci. Vine din perioada de aur a orașului până la comunism. Cum era Bucureștiul de Crăciun în interbelic?

Ideea de brad în casă apare în secolul XIX, după ce îl avem ca domnitor pe Carol I. Tradițiile de Crăciun cu ornamente în casă sunt mai vechi, undeva pe la Evul Mediu, mai ales în casele claselor de mijloc sau boierești. Nu însemna un brad împodobit cu globulețe, ci cu nuci în poleială, mere, covrigi, acadelele pe care noi le știm de azi, dar atunci erau făcute din zahăr topit, colorat. Globulețele sunt din sticlă, din porțelan, lucrate frumos, luate din spațiul german. Ele împodobesc brazii celor care au posibilități materiale consistente. Cadourile care se dau și se pun sub brad reprezintă o prezență explozivă în perioada interbelică. Trebuia să ai un statut social să-ți permiți asta. Copiii mahalalelor sunt în oglindă dacă vreți. Suntem la 1930. Nu diferă mult de 1900. La periferii timpul curge mai lent. Copiii mahalalelor erau cu plugușorul, cu biciul, primeau covrigi, mere, nuci, mai rar bani. Își împărțeau cartierele. Cei din Grant nu mergeau în Crângași sau Rahova. Acolo erau alte „triburi” de copii care stăpâneau bulevardele și străzile. Ceilalți copii din anvelopa interioară a orașului îi primesc pe cei de la periferii când vin cu plugușorul sau sorcova și le bat la ușă. Părinții celor din urmă le dădeau voie să facă asta. Făceau eventual ceva în casă cu invitații care veneau, dar nu ieșeau pe stradă cu plugușorul sau sorcova. Veneau cei de la periferie și se întâlneau cele două lumi.

Exista masă de Crăciun de la periferie până în zonele centrale, cu variaţiunile culinare. De la un locuitor interbelic, puști atunci, ce stătea în prelungirea Ferentari am aflat că întotdeauna, în weekend aveau mâncare gătită cu carne, iar întotdeauna marțea și joia posteau. Se gătea zilnic. Nu exista frigider sau posibilitatea de refrigerator. În general femeile erau casnice. Dimineața mâncau felii de pâine cu unt și gem sau marmeladă. Lapte mai rar, dar ceai întotdeauna. Mâncarea unui elev de gimnaziu sau școală primară. Și eu am prins la fel.

Se muncea sâmbăta?

În perioada comunistă se muncea și duminica. Eu m-am angajat prima oară în februarie 1987. De atunci am lucrat non-stop, și duminica, inclusiv sărbători, Paște, Crăciun

În perioada interbelică s-a muncit sâmbăta până când, undeva către finalul secolului XIX, începutul secolului XX, s-a putut obține ziua de 1 Mai liberă, Ziua Muncii. Apoi s-a obținut un program diferit pentru femei și bărbați. Femeile erau integrate în servici cu precădere după Primul Război Mondial, fiindcă bărbații erau pe front. Sunt pe profile industriale diferite. În industria ușoară femei, în industria grea bărbați. Sunt viteze diferite, chiar și biologic vorbind. Atunci doamnele aveau program diferit, cu posibilități de a-și crește copiii. Pentru întreprinderile care lucrau pentru export, se dădea un SRL, ce era de fapt o sâmbătă pe lună liberă. Doar pentru cei care lucrau pentru export.

Revelionul era o sărbătoare apreciată cum e și astăzi?

Revelionul era o revedere a anului, când se făcea un bilanț. Explodează în distracție. În secolul XIX avem petreceri cu caracter particular, în reședințele care puteau primi mai mulți prieteni, mai multe familii. Erau și baluri publice în reședințele tot particulare care organizau așa ceva: Palatul Șuțu, Știrbei. Petrecerea de revelion e destul de domestică în perioada interbelică, la fel ca în perioada postbelică. A ieși afară și a te distra în stradă e o cucerire recentă. Nu știu dacă are 10 ani, poate 15.

Azi, toată lumea stă cu ochii în telefoanele mobile. Ce făceau românii înainte de radio și TV?

Era umplut cu foarte multă presă. Cotidienele aveau și ediției de seară: Universul, Adevărul. Apoi oriunde te duceai să mănânci masa de prânz, cina, era o orchestră. Restaurantele aveau orchestră care cânta toată noaptea. Bineînțeles nu erau posibilități de amplificare. Microfonia apare târziu, drept urmare, trebuia să fie orchestră mică. Aceste orchestre, cel puțin până în Primul Război Mondial, erau aduse cu tot cu bucătar și bucătărie, precum erau la Hotel Bulevard, la Athenee Palace, sau Cina. Dacă orchestrele veneau din Italia, aveau repertoriul de acolo, dacă veneau din Germania, repertoriul era de acolo.

Am insistat ca Adrian Majuru să-mi povestească despre balurile vremii care erau de mai multe categorii. Pe mine m-a amuzat cel mai tare ideea de bal al morgii. 

Existau baluri instituționale pentru bresle. Chiar și școlile organizau, şcolile profesionale în interbelic organizau baluri. Institutul Medico-Legal de la vremea aceea, înființat de Mina Minovici în 1892, avea anual un bal la care participau angajații și invitații lor, medici cu precădere. Rolul balurilor era în principal să facă o tombolă, o chetă, pentru a ajuta ceva: un ONG, pentru că existau și atunci, pentru tineri, copii care erau din familii destrămate, orfane și voiau să facă școală. Rolul lor era de a ajuta, de a te distra și de a crea conexiuni, a cunoaște oameni. Nu erau petreceri cu caracter privat, ne simțim doar noi bine, tragem obloanele și aia e. Era o petrecere publică.

Intrarea fetelor în societate este un obicei care s-a păstrat până târziu

Se practica intrarea fetelor în societate în clasa de mijloc și cea superioară acesteia. Era ideea primului bal, de aceea se și organizau. Mi-a fost povestită o asemenea intrare în societate de către doamna Sanda Tătărescu-Negropontes. În vremea în care a intrat în societate, dacă vreți la 19 ani, tatăl ei era prim-ministrul României. Asta s-a întâmplat la Londra. După ce terminase două licee în România, cu două bacalaureate, a făcut o școală postliceală, particulară, în Londra, timp de un an de zile, să învețe diverse activități de antreprenoriat. Pentru că tatăl ei era prim-ministru, doamna care se ocupa de ea în școala respectivă și o ajuta să își dobândească aceste abilități i-a spus: „Pentru că tatăl tău e prim-ministru vei fi invitată la curtea regelui Angliei (tatăl reginei Elizabetha a II-a, de azi) și vei intra în societate alături de alți tineri britanici. Va fi un bal”. Nu a putut uita. Avea peste 80 de ani când am întâlnit-o. Simțeam până și parfumul rochiei de atunci din povestirea ei. Toți băieții erau îmbrăcați în costum negru cu o garoafă roz, iar fetele erau în rochii roz, cu garoafă neagră. Nu îți știi partenerul de dans. Părintele sau însoțitorul te conduce până la ringul de dans și te lasă acolo, iar el se oprește pe margine. E trecerea aceea a emancipării la nivel simbolic. La fel e și pentru băieți și pentru fete. Se întâlnesc cu toții pe ringul acela de dans și se stabilesc ad hoc perechile. Îți cunoști partenerul de dans acolo și intri în societate dansând primul vals alături de o persoană pe care o cunoști acolo. Asta s-a întâmplat și cu ea.

Alte ori, la nivele micro, și în București, și în Iași, chiar până la Primul Război Mondial se făcea la fel, dar acasă, în reședințe mai mari. Domnișoara era prezentată societății că este majoră, că se poate căsători la alegerea ei, când vrea, dar e liberă. Familia dă binecuvântarea, dar e alegerea ei. Societatea ia act, prin organizarea acelei petreceri.

Căsătoriile încă mai erau aranjate?

Căsătoriile erau libere, cu consimțământ liber, dar asta nu înseamnă că nu se negociau sau aranjau. E o poveste care se întâmplă și azi, iar natura umană va fi întotdeauna prezentă. Legal nu puteau fi obligate. Exista fugitul de acasă sau furatul miresei la periferii. Furatul miresei coboară undeva în neolitic.

Astăzi, România are o pasiune pentru mașinile din Germania. Acum 100 de ani, noi aveam o pasiune pentru mobila recondiționată din Austria

Era o industrie a recondiționărilor. Primele trăsuri vieneze aduse din Imperiul Austriac, apoi Austro-Ungar sau din Imperiul German, nu au fost noi. Erau șmecheri. Le recondiționau și le vindeau drept noi, aici. Oamenii nu prea călătoreau și nu știau dacă e veche sau e scoasă acum din fabrică. Asta se întâmpla la sfârșitul secolului XIX. Însă, nu toți erau tâmpiți, dacă îmi permiteţi. Boierimea noastră cu dare de mână comanda direct la furnizor. Comandau inclusiv automobile așa, până în Primul Război Mondial. Apoi vor apărea la noi în București reprezentanți ai uzinelor Ford sau Peugeot. Maşinile veneau dezasamblate pentru că erau mai ușor de transportat. Se asamblau aici la Garajele Leonida, printre altele, cele de la Piața Victoriei. Acolo garajul era pachet cu piesele importate, dar și cu muncitorii care asamblau. Ei veneau direct de la firma respectivă, stăteau în București. Între timp, între 1890 și 1920 sunt și români care învață foarte bine automobilismul și mecanica. Erau scumpe. Conduceau și băieții și fetele.

Nu vreau să închei interviul fără a vorbi de dureroasa moștenire imobiliară a comunismului: blocurile sale și cartierele dormitor. 

Din câte știu eu este un model la care s-a gândit Stalin când a trebuit să remodeleze structural orașele rusești. Noile generații pot construi un sistem ordonat prin oameni care fac diverse lucruri, astfel încât intimitatea să fie relativă, să aibă în față o lume care semăna, aproape până la a fi identică. Erau oameni care se îmbătau în București și nimereau în altă scară a blocului. Dispare partea de varietate a arhitecturii sau a cromaticii. Intimitatea relativă înseamnă reducerea în metri pătrați și cubi pentru fiecare membru al familiei. De aia cartierele ieftine din interbelic devin rezidențiale în comunism. Materialele de construcție: pereții sunt mai subțiri. Fragmentarea acestui spațiu restrâns duce la „vorbește mai încet că ne aude vecinul”. Apartamentele față în față reprezintă o eliminare a discreției. Trebuia să vadă vecinul cu cine vii. Dădeau rapoarte. Era cineva care răspundea de fiecare bloc și ținea carta de imobil a fiecărui apartament în perioada comunistă. Administratorul blocului mai avea pe cineva care făcea asta și era în legături cu securistul.

E o extensie anatomică. Mai păstrez apartamentul în care am crescut, deși nu mai locuiesc acolo. Acolo încă locuiesc colegii mei de joacă, de altădată. Puțini pot pleca. Este din păcate un regres, fiindcă ei trăiesc mai prost decât părinții lor care lucrau la uzină. Trebuie să existe opțiuni de redresare socială ca să vină și aia morală și să îmbunătățești un statut social, colectiv. Lanțul trofic să vină pe pozitiv și să nu ai revolte. În fond e foarte simplu.

Cum își luau românii o casă în interbelic?

Perioada interbelică era la paritate. Nu era ușor să îți iei o casă, dar un liber profesionist, de la medic, la avocat, la CFR-ist, putea, cu credit, să își cumpere o casă. De obicei nu era un apartament. Pentru un liber profesionist necăsătorit era o casă cu chicinetă și o toaletă de serviciu. După anii ʼ30 se schimbă situația. Preferau o reședință, cel mai adesea fără etaj și cu teren. Liberul profesionist specializat are un alt tip de casă, poate un etaj, două, cu mai multe elemente de arhitectură.

Cartiere famate erau destule prin folclor. Delea Veche, Delea Nou, Tichileşti, partea dinspre Colentina. Nu era Rahova, însă. Nu exista un singur pol. Era un oraș cu mai multe zone. Era o lume comună, nu se supărau, nu se deranjau unii pe alții. Existau însă cartiere care profesional erau sinonime. Acolo locuiau medicii, muncitorimea de la Grivița, în partea cealaltă profesori sau militari. Toți erau din clasa de mijloc. Zona care articula această perspectivă a mea a fost sistematizată în anii ʼ80. Mă refer la zona Dealul Spirii, unde e Casa Poporului. A rămas zona destinată prin tradiție medicilor și profesiilor apropiate. Bogații stăteau oriunde: și în Cotroceni, și în centrul orașului. Cartierele negustorești în partea de est.

Moș Crăciun și Moș Gerilă, căci, da, l-am avut și pe cel din urmă

Moș Crăciun nu era rău de niciun fel. Nu știu de ce i-au schimbat numele. Într-un târziu am descoperit pe o copertă a ziarului Națiunea din 1948 sau 1949, o ediție din preajma Crăciunului. Am văzut metamorfoza. Era pe toată pagina un adult, un bărbat blond. În viforul iernii, la marginea unui sat, noaptea, vântul ia de pe el haina de Moș Crăciun și cușma și ghiciți ce se vede! Salopeta de muncitor! Sacul cu jucării rămâne, ăla nu scapă. El este Moș Gerilă, vine cu primul ger al anului.