M-a sunat un cetățean astăzi la prânz, la România în Direct. Era din Slatina. O dată la cinci zile se duce acasă la mama sa să-i ducă cele necesare. Intră în curte și lasă cumpărăturile deoparte. În curte e scos de fiecare dată un scăunel care-l așteaptă. E la vreo zece metri de casă, îmi spune. La fereastră este mama lui. Mai stau de vorbă unul cu altul,așa de la distanță. 

Mama lui e bolnavă de cancer la sân. Este operată de două ori la Fundeni. Și în casă mai este o fată a ei, sora omului nostru. Are 41 de ani și are sindrom Down. Femeia trebuie să aibă grijă de ea, dar și de copil. Acum cu atât mai mult de vreme ce este și va rămâne singurul sprijin al fetei. La țară, probabil e o singură farmacie. Acolo nu e nici magazin mare de la care să te aprovizionezi. Mai e și curtea de care să te ocupi și probabil ceva animale. 

Într-un alt colț de țară, la Vaslui, o femeie de 80 de ani îngrijește de un copil cu probleme neurologice. Acesta are 51 de ani și este singurul sprijin. Și misiunea ei în viață. Celălalt fiu este la Focșani de unde trimite tot ce trebuie. ”Mă îngrozește gândul că atunci când mama nu va mai fi, nu știu ce să fac cu fratele meu.” Aveți mai jos poveștile de la România în direct.

Un milion de probleme diferite pentru un milion de oameni diferiți. Și un ceva care le leagă. Toate aceste cazuri ar fi trebuit să aibă parte de ajutorul unui sistem de asistență socială. Niște funcționari ai statului ar fi trebuit să știe exact de ele, să vină mereu acasă și să dea o mână de ajutor. O femeie de 80 de ani nu mai are puterea dea se îngriji corect de un adult care nu se poate deplasa. Amândoi au nevoie de un sistem de stat care să-i ajute. Din păcate asistența socială nu funcționează decât punctual și sincopat. E în funcție de oamenii care sunt aduși acolo, de profesionalismul celor din  primărie sau de la CJ, dar mai ales de banii dați acolo. 

Ani de zile ne-a plăcut însă mai mult să punem borduri și panseluțe decât să ne ocupăm de treburi din astea. Ne-a plăcut să aruncăm cu bani în cei care stăteau degeaba și să facem un sistem prin care să le luăm voturile. Pentru cei în situații dramatice am pregătit o pungă de ulei și un pachet de făină. Și din când în când i-am trecut în catastif. 

Cu greu și de abia după insistența încăpățânată a emisiunii România te iubesc s-a creat un sistem prin care statul a aflat de copiii care sunt lăsați în grija bunicilor. Până atunci nimeni n-a vrut să știe de asta. Iar acum avem o grămadă de bunici care cresc copii și care mai au pe cap și virusul acesta. Și în foarte multe locuri o slabă mână de ajutor. 

Multă lume se întreabă de ce pensionari umblă atât de mult prin oraș. Un motiv ar fi cel legat de prețuri. Pentru că mulți sunt săraci merg acolo unde se află o promoție. La fel caută medicamentele în farmacii. După promoțiii și mai ales acolo unde le găsesc. 

Adevărul este că în România e o dramă să fii bătrân. E o perspectivă îngrijorătoare. Și probabil și o neînțelegere. La fel cum este și cu ora la care li se dă voie să vină în magazin. De ce nu la prima oră când poate fi mai curat, ci la prânz când deja au trecut sute de oameni pe acolo? Sper să aflu în curând. 

Și mai e, sper ceva. Ca după nenorocirea asta să vedem lucrurile care cu adevărat contează. Să luăm panseluțe mai ieftine și borduri mai deloc, dar să facem un sistem de asistență socială care să onoreze bătrânețea. Știu că nu aduce voturi, dar aduce liniște. 

Ah și să nu uit. O veste bună la final. Vedeți cum șterge viața toate prostiile alea care ne-au împărțit în două, părinți și copii? Cum am trecut de ”ce ăla al tău e mai bun” sau ”votezi numai hoți.” Nenorocirea asta mai pune niște lucruri în zona lor firească.