“Ce  iarnă o mai fi și asta?” Doamna doctor se uită pe geam. Sunt munți de zăpadă, albă și curată, în curtea spitalului. O mașină 4×4 încearcă să facă curat cu o lamă. Nu ai pe unde merge. Trebuie să te strecori încet, să nu cazi. E un alb ca în copilăria mea. Când mă aruncam cu toată puștimea de la bloc în munții de zăpadă strânși lângă alei.

Da, chiar așa. „Ce iarnă o mai fi și asta, se întreabă din nou doctorița? Dumneavoastră nu vedeți, domnu’ Striblea, că nu e niciun copil cu sania în fața blocului? Că nu sunt oameni de zăpadă sau bătăi cu bulgări?”

În biroul tencuit cu mașini pentru diverse analize și cuve, ne-am strâns mai multe generații. Eu și doctorul suntem singurii cu copii de săniuș.

„Pe al meu l-am scos cu forța”, spun. „Am curățat puțin pe lângă mașină, a stat cu mine 10 minute și s-a întors. Mi-a spus că nu-i place. Nu are cu cine să se joace.”

Mă gândesc doar că, la Vladimir, nu există conceptul de „a ieși afară”. Nu a făcut-o niciodată și are aproape opt ani. Când eram ca el stăteam doar în fața blocului. Era o dramă să mă cheme în casă. Și când veneam benevol, o făceam pentru că începeau desenele.

Mă gândesc cu groază la idea că aș putea să-mi las copilul liber afară. E imposibil! În primul rând pentru că nu știu dacă ar avea parteneri de joacă și cine sunt aceștia. Apoi nu cred că știe vreun joc pe care să-l joace cu ceilalți. Nu mai există nici generațiile mai mari, care aveau rol de îndrumători și de gardieni. Apropo, cât de sigur e să-ți lași copilul afară? Culmea e că azi, cu atâta tehnologie, aș ști în orice secundă unde e.

Mi-e teamă că în zonele urbane chestiunea asta a dispărut. Sau poate era dispărută de mult și noi, acolo la Vaslui, încă ne bucuram de un crâmpei de copilărie.

Domnul doctor are și el un copil de o vârstă cu Vladimir. „L-am lăsat singur afară, acum vreo două zile, că-l văd din casă”, ne spune. „Dar l-am luat în 10 minute că veniseră câinii.” „Eh, râde una dintre asistente. Când eram mică și stăteam cu toți copiii pe stradă la țară știam toți câinii după nume. Și nu mi-era frică. Erau parte din joacă.”

Ninsoarea sporește afară. Mi-aduc aminte că într-un an se pornise la fel și la Vaslui. Mă prinsese în vacanță sau poate venisem deja de la școală. În spatele blocului, ieșise deja toată gașca. Toți cărau sănii după ei. Din acelea cu lame subțiri, făcute din fier, luat de pe la vreo fabrică. Peste ele se așterneau două scânduri și cam asta era.  După două zile afară, ruginătura aia strălucea.

Eram în întârziere la veselia de afară. Așa că am intrat de urgență în casă și am scos sania de pe balcon. Doar că era pusă sub un sac de cartofi peste care ai mei clădiseră mai multe pături și un soi de saltea de burete care nu mai știu la ce folosea. Le-am lăsat pe toate aruncate care încolo și m-am mai întors de abia spre seară.

Așa am aflat că pot degera și cartofii. Doar că un sac de cartofi la vremea aia era aur curat. Bătrânul nu a vorbit cu mine o zi întreagă. Iar maică-mea m-a pus să curăț cartofii ca să văd cum s-au făcut negri înuntru.

Râd în gând și mă gândesc că, probabil, Vladimir nici nu știe că înainte de a fi mâncați, cartofii trebuie curățați. Sper să știe cum și unde cresc.

Până la urmă, asta-i lumea. Se schimbă cu viteză. Iar noi trebuie să ne adaptăm. Așa că trebuie să știm cumva cum să înlocuim gașca de afară . Nu mă plâng că Vladimir nu trăiește ca și mine. În fapt, trebuie să fii conștient că, într-un fel, copilăria lui a devenit un fel de muncă pentru tine. Trebuie să-i găsești prieteni, să-l duci la zăpadă, să-i faci rost de gașcă și de jocuri.

Iar dacă faci asta, o să constați că, într-un fel, reflexele lor sunt intacte. Știu exact ce au de făcut împreună. De tine s-ar putea să fie mai greu, cât aștepți să-și termine treaba. Noroc că s-au inventat tabletele. De data asta, pentru noi.