Revin la mai vechea mea idee despre copilăria din anii 80, care nu e neapărat mai bună. Știți voi povestea: noi stăteam mai mult afară, trăiam mai sănătos, ce pățesc copiii noștri, bla. Fals.

Am fost de tură la supravegherea lui Vladimir week-end-ul ăsta. L-am dus de două ori la fotbal. Mai fusese la înot și la tenis.  Am văzut o grămadă de copii fericiți, roșii la față care au trăit la intensitate antrenamentul  de la Champion Club. Și m-am uitat un pic cu invidie la ei. Aveau echipament, bluze colorate, pantofi cu crampoane,o minge de calitate. Și porți cu plase, frate! Porți cu plase în care mingea se oprește să te poți bucuar de gol.Plus un profesor care să-i strunească

Și mi-am adus aminte cum era cu fotbalul nostru.

În primul rând, nu erau terenuri. Doar de beton în curtea școlii. Și le păzeau ăștia cu strășnicie. Nu am să înțeleg nicioadtă de ce toți anii aceia, nimeni, la nicio școală din Vaslui nu ne lăsa să batem mingea acolo. O politică locală tâmpită.

Am reușit să intrăm odată pe terenul de la LMK, liceul de lângă mine. Acolo, altă trăznaie. Ne-au prins unii mai mari, de la o clasă de mecanică de ne-au fugărit  să ne ia mingea. Am scăpat sărind garduri.

Într-o vreme, citisem cartea lui Ioan Chirilă despre Năstase și Țiriac. Voiam să joc tenis. Nu existau terenuri de închiriat. Erau două lângă sala de sport a orașului, dar nu aveai voie pe ele, dintr-un motiv care îmi scapă.  Așa că am sărit gardul și am intrat pe ascuns în fabrica de mobilă a orașului care avea și ea terenuri. Spre mirarea mea am reușit să jucăm o oră până s-a prins cineva că eram acolo.

Exist și așa anumitul ”părculeț”. Aici erau puse niște mese de tenis de masă. Dar nu mai aveai voie să intri în el, dacă depășeai vârsta de 12 ani. Eu eram mai mare de felul meu, așa că a trebuit să vin într-o zi cu certificatul de naștere ca să mă primească . Nu o să-l uit pe moșneagul ălă toată viața. L-am urât cu sinceritate.

Așa că rămânea fotbalul pe alee, între blocuri: 3 metri lățime, obliga la driblinguri pe spații mici  și un–doiuri spectaculoase. Se oprea jocul la fiecare mașină sau de câte ori dădeam mingea între straturile de roșii și ardei ale unei alte babe nebune care confunda orașul cu fosta ei curte de la țară. Vorbesc urât, nu? Și pe ea am urât-o căci stătea pe balcon la unu, ne pândea și apoi când mingea pica între roșii se repezea pe scări ca un uliu, o lua și o tăia cu cuțitul. Babă nebună

Mai era fotbalul pe un spațiu verde, lângă bloc. Foarte bun. Porți naturale din arțari, spațiu mai mare, e și de 6 la 6, puteai să te arunci în poartă. Doar că aici trebuia să respecți niște ore, că jucam chiar sub geamul oamenilor. Pe care l-am și spart repetat. Pe terenul ăsta intervenea însă ”adimul”.

”Adiiiiiimuuuu’ ” era strigătul care ne îngrozea și făcea să dispărem în 2 minute.  Acesta era administratorul blocului care era și un soi de poliție locală. Și lui ăsta i-aș fi dat doar capete în burta imensă care îl împiedica să ne prindă.

Așa că fericiți am fost într-o zi când am luat mingea și ne-am dus cu toții până la margine orașului și am jucat pe un câmp plin cu mușuroaie. Eram liberi, dar era greu să strângi două echipe care să plece din fața blocului.

Marele meu noroc este că mergând la handbal am avut acces la terenuri, în sală și la echipamente și asta a compensat lipsa a tot ce înseamna infrastuctură și încurajarea copiilor să facă sport. Așa că, din nou , se dovedește că  nu e mare șmecherie în virtuțile copilăriei din anii 80.

Și sunt fericit când îl văd pe Vladimir roșu la față  alergând pe teren și sărbătorind precum fotbaliștii sau tenismenii de la televizor victoriile cât o cupă mondială, de pe terenurile copilăriei.

P.S:  Cine vrea să înțeleagă un pic mai bine cum se mănâncă tenisul sau să-și ajute copiii care practică sportul ăsta, Adrian Milea, care e un super-profesor, pune câteva lecții aici.