M-am abținut să spun ceva despre lovitura de stat din Turcia. Nu am datele necesare, nu înțeleg cine sunt atacatorii, nu înțeleg de ce au procedat ca în anii 70, îmi scapă multe.  Așa că mă abțin.

Pot să spun însă câteva lucruri în legătură cu comportamentul nostru, despre cred că știu mai multe. Despre valorile noastre și cum trebuie să ne raportăm la ele. Și mai ales despre dilema pe care Erdogan ne-a pus-o în față.

Erdogan este un autoritar după toate standardele lumii în care trăim. Până aproape de 2010, doar într-un deceniu, Turcia a primit nu mai puțin de 1600 de condamnări la CEDO în cauze privind drepturile omului. Multe dintre ele privesc dreptul la viață și tortura. De asemenea, au existat sute de încălcări ale drepturilor minorităților.

Erdogan controlează absolut presa. Jurnaliștii care i se opun au stat ani buni în pușcărie, mulți dintre ei sub incredibila acuzație de terorism. Mii de jurnaliști au fost investigați sub acuzațiile de  ”denigrare a spiritului turc” și ”insultare a Islamului.” De altfel statul laic se îndepărtează din ce în ce mai tare de Turcia actuală.

Frecvent Erdogan oprește rețelele sociale pe care nu le poate stăpâni în totalitate. Iar în ultimii ani a pornit un proces de îngenunchiere a justiției. Turcia a primit moștenire de la Ataturk un sistem juridic european cu Coduri similare celor din Franța și Suedia.

Aparatul de represiune a lui Erdogan a reușit în ultimii ani să intre în deciziile justiției cu bocancii. A supus judecători și procurori, i-a aplecat sub o uriașă presiune politică, iar acest lucru s-a întâmplat din 2013 încoace cu precădere.

De altfel arestarea a 2700 de judecători este de fapt cea mai proastă veste a acestui puci și cea la care ar trebui să ne uităm mai cu atenție, pentru că din acest moment Erdogan și-a subjugat complet justiția.

Meritul său acasă este că economia Turciei crește spectaculos. A ajuns pe locul 17 în lume, cu un salariu mediu de 563 de euro. E adevărat, bogăția este distribuită cumplit de inegal. Jumătate din venituri se duc la 20 la sută din populație, în timp ce 20 la sută dintre cei mai săraci, primesc 6 la sută din venituri. Erdogan știe însă să folosească proiecte de infrastructură spectaculoase pentru a acoperi aceste goluri.

În relația cu Europa, Erdogan a utilizat șantajul și amenințarea, care i-au funcționat perfect. Milioane de refugiați stau să plece sau nu către noi, doar la un singur semn al său. Voltele pe care le face cu Rusia  ne țin pe toți în joc de glezne. Și nicio secundă nu știi dacă nu cumva este veriga slabă a NATO. Cea care cumpără petrol de la ISIS și o hrănește permanent.

Acesta este personajul în apărarea căruia au sărit acum toate forțele democratice ale Europei. Semn că primăvara arabă a lăsat urme adânci în gândirea politicienilor de peste tot. Dictatorii care au păzit țărmul Mediteranei par a fi mult mai doriți decât forțele democratice slabe, ținute mereu sub asediu.

Europa a fost ferită de probleme câtă vreme de partea cealaltă a apei s-au aflat oameni care și-au ținut popoarele sub cizmă. Toate valorile noastre spun că toți oamenii din lume ar trebui să se bucure de experiența noastră. Dar se pare că nu avem resurse, bani, arme și putere pentru a ne și apăra odată cu exportul de valori.

De asta, presupun, lumea occidentală a ales răul cel mai mic. Cu Erdogan poate negocia. Cu miile de radicali care stau dincolo de granița Turciei, mai puțin. Iar cetățenii europeni sunt astfel mai bine apărați. Nu e corect, e doar pragmatic.

P.S. La un moment dat Erdogan chiar a căzut. De pe un cal. De atunci merge tot în sus.

https://www.youtube.com/watch?v=DbahxJuPPHw