Nu mă duc des la biserică, dar îmi place să intru din când în când. Și de câte ori simt că am nevoie îmi fac o cruce să-mi dea putere. De Înviere, însă, merg aproape totdeauna la biserică, fie că sunt acasă sau aiurea.

Spun lucrurile astea pentru că unii din cititorii blogului sau cei care mă urmăresc pe Facebook, mi-au reproșat o atitudine anti-Biserică. Nu sunt anti nimic. Poate împotriva unor comportamente care nu au nici în clin, nici în mânecă cu ce se predică în biserică.

Anul acesta am mers la Înviere, ca mai toată lumea, pe la 12 fără ceva. Nici prea devreme, nici prea târziu, așa cum face orășeanul care ia legătura cu cele bisericești la nunți, botezuri, cumătrii, cum s-ar spune. Peste tot unde am fost, regula e simplă: se ia lumină, se cântă, oamenii își spun Hristos a Înviat, apoi merg în pace către casă.

La Vaslui, mai toată lumea merge de Înviere la cimitir. Se adună câteva mii de oameni în fața bisericii și risipiți prin cimitir, fiecare la mormintele alor lor. La fel și acum. Aglomerația de pe lume. Nici nu am ajuns la mai mult de 100 de metri de biserică.

Lumea a așteptat liniștită ora 12, apoi când s-au tras clopotele, lumina ieșit din altar și a început să fie dată mai departe. De la flacăra mare, s-au aprins zeci de luminițe mici, ca un roi de stele care se împarte și se înmiiește ducându-se în tote părțile. Hristos a Înviat se auzea în murmur. Și apoi o șoaptă pe deasupra: ”nu până când nu spune preotul.”

Și asta și așteptam. Să aud preotul cântând și toată lumea după el. Că așa e cel mai frumos. Cu ani în urmă, la Episcopia Hușilor, un preot urcat pe o scenă dirija corul strigând ”mai tare, mai tare, vreau să vă aud” și lumea după el ”Hristos a Înviat cu moartea pre moarte călcând…”. ”Mai cu inimă” striga preotul. ”Haideți, e cel mai frumos moment al creștinătății..” Iar lumea și mai tare se însuflețea.

Doar că anul acesta, lumii a părut că nu-i mai pasă decât de lumină. Pe măsură ce lumânările se aprindeau, mici șiruri și apoi șuvoaie din ce în ce mai mari plecau din fața bisericii. Întâi liniște, apoi gălăgioși și în fine atât de mulți că mi-a fost frică să nu mă răstoarne pe alee.

A trebuit să mă dau la o parte din calea lor, și să stau cumva între două morminte, puhoiul de sute de oameni măturând totul în cale, înainte ca preotul să fi apucat să rostească vorbele. Iar apoi am avut parte de cea mai ciudată imagine de Înviere. Preoții și o parte de credincioși cântând Hristos a Înviat, în timp ce sute de oameni plecau vorbind, cu spatele la biserică, neluând în seamă cele ce se întâmplau. Cam în zece minute, am rămas câteva zeci în față.

Și m-am întrebat la ce să mai vii la slujbă, dacă nu-i respecți măcar momentul culminant. De ce să bifezi doar o obligație socială, ca să poți merge la un șpriț apoi, fie el chiar și în fața unui mormânt, conform obiceiului.

Stimați cucernici, sărbătoarea are ea și regulile sale. De respect față de slujbă, de cei care o săvârșesc, de cei care se află în jur. Și nu în ultimul rând, de respect față de voi înșivă și de sufletul vostru.

Și n-aș fi scris asta dacă nu primeam pe aici lecții permanente despre cum trebuie respectată credința. Nu am nicio îndoială că printre miile de grăbiți sunt printre cei care au semnat diverse petiții, nu înțeleg dreptul de a merge sau nu la ora de religie și mereu dispuși să lupte cu cei de o altă credință.

A iubi și a crede nu e echivalent cu o bătălie pe Facebook sau cu o cruce în grabă din mașină, în fața bisericii. Căutați mai mult și în primul rând căutați răbdare.