Un căpșor blond, aproape alb, se ridică după speteaza scaunului. Ușor, ușor, cât să ne vadă. Are ochi albaștri ca mai toată nația de pe lângă noi. Nu are mai mult de 3-4 anișori și vrea să știe cine vorbește limba ciudată pe care nu a mai auzit-o niciodată.

Cu siguranță că a vrut să vadă cum arată niște români. Nu am nici un dubiu că toți părinții din tren știu exact cine suntem. Acum o oră am scos un steag și ne-am făcut selfie-uri cu el. ”Fetelor, venim!” Cred că după miercuri, toată Danemarca știe cum arată un steag românesc.

E aproape 10 seara, 11 în România, și suntem într-un tren care merge cu 170 la oră, la capătul unei călătorii care a început la prânz în România. Stau și mă întreb cu prietenul Răzvan Săndulescu dacă mai știm cum ne-am băgat în aventura asta.

Miercuri seara, după ce am trăit meciul uriaș cu Danemarca, am spus că trebuie să fim acolo. Un mic semn de respect și dragoste pentru un grup de fete care ne-au dăruit atât de mult. Indiferent dacă jucăm finala mare sau cea mică și indiferent de costuri.

La miezul nopții căutam deja avioane, bilete, hoteluri  și trenuri. A doua zi la prânz le aveam pe toate. Biletele, de la un danez șmecher care le vindea la suprapreț. Le-a luat oficial pentru un club de handbal, câteva zeci, și apoi singur a venit spre români. Cam un plus de 50 de euro la bilet. Hotelul s-a dovedit unul de două stele, cu ultimele camere luate înaintea norvegienilor. Avioanele ne-au dus pe calea Poloniei.

Nu am avut idee că pe cursele celor de la LOT se plătește cam tot. Adică îți dau un pahar de apă și o ciocolată. În schimb avioanele par mai noi decât la TAROM. Iar stewardesele arată senzațional. Avionul care ne-a dus spre Copenhaga ne-a rezervat și ultima surpriză, o decolare ca de rachetă doar după câteva zeci de metri de rulare.

Iar Copenhaga te întâmpină cu un afiș care spune că tocmai ai ajuns în cea mai fericită țară din lume. E spațiu Schengen, nu ne mai verifică nimeni, au făcut-o în Polonia și trecem printr-o mare de steaguri la ieșire. Cât despre fericire, mă gândesc că or fi și din cauza salariilor uriașe. Sunt convins că așa pentru că jumătate de oră în gară ne-a ușurat serios de bani. Un hot-dog e cam 25 de lei, un sendviș și niște ape cam 60 de lei, iar biletele de tren merg la peste 200 de lei de persoana. Dar am rămas cu gura căscată la sistemul de semnalizare luminos la sosirea trenului, făcut probabil pentru persoanele care nu aud.

E adevărat în tren ai putea avea internet, dacă ești abonat la o companie de a lor, iar dacă nu, măcar poți să-ți încarci telefonul. Fotolii de calitate și viteză pe măsură. Am măsurat-o cu o aplicație, mai ales pentru că ne-am speriat la primele întâlniri cu un tren în sens invers, sincer am avut senzația că vom zbura. Apoi am realizat că celălalt tren trece pe lângă noi în 2-3 secunde.

Nu mai avem mult până la Herning. Nu știm exact la ce să ne așteptăm, dar știm că vom fi toată ziua la sală. Și că vom fi foarte mândri cu steagurile noastre de care am adus din belșug. Chiar așa, demult nu am mai fost atât de mândru.

P.S. O să scriu un post separat despre țara asta complet diferită de ce știm, în care ordinea și disciplina sunt cuvinte cheie. Până atunci două mici detalii: un stâlp de pe stradă și recepția hotelului în care stau fetele.